Heelp…..I need moral support…..

Ma ustura ochii ca dracu, nu inteleg de ce. Ma enerveaza foarte tare. Ma simt obosita, sictirita, nu mai am chef de nimic. In ultimele saptamani am avut de facut o gramada de chestii si am sfarsit prin a fi dezamagita de tot. Incep sa cred ca poate nu’s in stare de nimic. M-am luptat cu morile de vant si acum am obosit. N u mai vreau, pur si simplu nu mai vreau nici scoala, nici nimic. Tot ce imi doresc e sa dorm si sa uit de tot. Oamenii m-au dezamagit prin simplul fapt ca nu fac nimic. Realizez pe zi ce trece ca sunt tot mai singura, si nu mai vreau. Daca acum doua saptamani credeam ca viata mea e frumoasa, ca nimic nu se poate intampla rau, acut totul e invers, parca tot universul meu s-a prabusit dintr-o data si nu mai sunt in stare sa rad. M-am saturat sa intru in clasa si sa inceapa toti idiotii sa comenteze ca iar am intarziat, m-amsaturat ca la fiecare sfarsit de an ii apuca pe toti profii nebunia si trag de noi si ne dau numai deadline-uri. M-am saturat de deadline-uri.
De vreo luna incoace nu mai stiu cum e sa te trezesti dimineata si sa fie totul frumos. Pana saptamana trecuta mai era cineva care imi inveselea mereu ziua…acum…. Vreau doar sa se termine, vad eu ce voi face in vacanta…..

Vreau, vreau, vreau…..

Imi lipseste inspiratia, parca mi-a luat caldura asta sufocanta mintile de tot. Ieri nu am fost la scoala, am stat toata ziua si am zacut la propriu in asternuturile racoroase ascultand obsedant R.E.M-Leaving New York. Am ascultat-o atat de mult ca m-am hotarat sa o invat la chitara…din pacate, e cam grea pentru mainile mele de incepatoare intr-ale zdranganitului din corzi asa c-am reusit doar refrenul.
Azi am terminat in sfarsit cu tezele, gata, nu mai vreau scoala, vreau sa se termine, sa sufle peste ea o zana buna si sa dispara o data, mi-am tocit destul creierii anul asta. Vreau sa vina vacanta, sa ma culc tarziu, sa ma trezesc tarziu, sa citesc pana la 4-5 dimineata si sa beau ceai cu gheata multa. Vreau sa simt adierea placuta la apaus, vreau sa ma trezesc intr-o dimineata mai devreme decat de obiecei si sa ma bucur de racoarea aia placuta a rasaritului. Vreau sa ma balacesc, sa alerg desculta si sa cant la chitara. Vreau sa nu ma mai doara degetele….
Vara asta….vara asta n-am sa ma indragostesc, sunt deja…vara asta…vreau sa fie speciala, vreau sa fie mai frumoasa decat toate verile mele precedente, pentru ca acum, spre deosebire de celelalte sunt in plina adolescenta, si vreau sa ma bucur de ea. Vreau sa tip, vreau sa cand „Am doar optispe’ aaaniiii” chiar daca am doar 16, sa merg pe strada cu castile-n urechi si sa dau din cap ca o smintita si sa se uite babele la mine ca la O.Z.N. Am atatea vise, atatea dorinte de implinit, am atatea chestii frumoase de invatat. Si sunt numai la inceputul vietii, o lume intreaga mi se deschide la picioare, nu am timp sa plang, sa fiu trista. …
Ce de chestii vreau, poate vreau prea multe….e oare ceva gresit? Neah….de loc, e normal. Vreau sa vina vacanta, sa fie soare, sa rasara soarele cum numai in vacanta se poate, vreau sa merg la padure cu prietenii mei si sa cantam la chitara, vreau, vreau, vreau,vreau….inca putina rabdare…..

R.E.M-Leaving New York

Frustratilor, cu drag!

Bai, ce oameni prosti pe lumea asta…deci nu pot sa imi dau seama de ce ii intereseaza pe toti sa judece ce fac altii, de ce toata lumea se ghideaza pe zicala „sa moara capra vecinului”. Ce-i doare pe toti de ce mananc eu pamant, pai daca eu mananc pamant e problema mea, nu a lor. Stau sa ma critice toti prostii ca intarzii mereu la prma ora, ii sreseaza pe ei grija (ca sa nu folosesc alta expresie mai vulgara), pai ce naiba, le pune lor absenta profu’? Nu, imi pune mie. Na, daca mie mi-e somn si vreau sa dorm. Stau sa comenteze toti cretinii, sa se dea ei mari destepti ca ei se scoala de dimineata. Bai fraierilor, nu dau doi bani pe trezitul vostru de dimineata, bai frustratilor. Tineti-va dracu pentru voi comentariile cretine si nu mai dati din gura aia degeaba. Chiar nu aveti nimic mai bun de facut decat sa comentati ceea ce fac eu?
Am mai auzit ca unii vor sa ma si bata. Bai, oi fii eu acida si cu nasu pe sus, da’ mai bine asa decat sa-mi urle toata ziua maneaua in cap si sa n-am nimic in creier decat niste mamaliga stricata. Bai, si daca dau din cap toata ziua pe „muzica aia a mea” ce? Doar n-oti vrea sa ascult manele cu voi la telefon si sa mishc din toate cele in ritmuri „orientale”. Da-o dracu de treaba. Mai inchideti dracu gurile alea proaste, nu de alta da vorbiti numai prostii, si uitati-va in ograda voastra, lasati-ma pe mine in pace….

Alcoolicul

Strada era pustie, nici tipenie de om nu o traversa. Era linistea aceea mormantala de la miezul noptii. Un caine vagabond, venitcine stie de unde, isi facea veacul somnoros intr-un colt de trotuar. De odata, de dupa un colt, apare el. Alcoolicul, betivul ordinar. El e fericit, si cu fericirea lui decadenta umple si strada asta neinsufletita. Betivul se clatina, merge de pe o parte pe alta a strazii, mai ia o gura de tarie si trazneste a alcool ieftin si a tutun statut. Pana si cainele il simte i se trezeste din somn. Dar betiviul e fericit, de aia a baut pana acum ca un chior. Pentru el viata adevarata asta inseamna, sa bea si sa uite de ceea ce se mai poate numi existenta lui. Existenta lui murdara. Murdara tot din cauza alcoolului. A fost, ca multi altii prea slab de nger ca sa stie cand trebuie sa se opreasca. Incet incet, l-au parasit toti. A ramas singur, el cu stilcla lui cu tarie ieftina si tigarile.
E un om blonav intrat intr-un cerc vicios, parca fara scapare. Alcoolicul merge incet pe strada pustie, se clatina, mai cade, se ridica si cade iar. Se scutura stangaci de colb si incepe sa cante si sa danseze. Si parca viata lui nu mai e asa de trista, parca lumea a inceput sa se coloreze. Dar starea asta nu tine mult pentru ca, de la un geam se aude o voce furioasa: „Taci dracului din gura, betivule, aici stau oameni care maine pleaca la servici si tie iti arde de cantat!” Auzindu-l, betivul pare ca se trezeste brusc la realitate si incepe sa planga, el nu mai e de mult un om normal. Nu mai e de mult ceea ce se poate numi un om respectabil. Si acum, priveste in sus, de pe ultima treapta a societatii, la ceea ce viata lui fusese. Avea o familie frumoasa, doi copii pe care ii iubea si o sotie iubitoare. Si toate asrtea le pierduse pentru o picatura de vodka. Oare cand se intamplase transformarea asta? Oare ce ii mai faceau copii? Nu ii mai vazuse de mult timp. Si sotia, acum simtea cat ii era de dor de ea…. Betivul incepu sa planga amara, cu sticla in mana, si, privind-o, mai lua o gura. Se intinse pe asfalt si adormi. Adormi murdar. Murdar si pe dinafara si pe dinauntru, adormi mai murdar ca asfaltul pe care statea. Adormi pe locul unde dormise cainele… Alcoolicul, betivul decadent, murdar, pe cea mai joasa treapta a societatii.

Amintiri din copilarie

Azi am vazut o fosta colega de la gradinita, pe Cana Florentina. Nu stiu cum i-am tinut minte numele, probabil, in acea perioada, ma amuzau teribil rezonantele culinare ale numelui ei . Si fara sa vreau am inceput sa-mi amintesc de gradinita. Sa-mi amintesc de Maria, care in loc de „Ion Pillat” zicea „Ion Pilaf”, ceea ce , la vremea aceea mi se parea ceva foarte rau.
Mi-amintesc ca eram prietena cu Bianca si cu Dana, cum ne imparteam cariocile si plastilina intre noi, cum ma zgariam pe ochi si ma trageam de par cu Dana, ironia e ca acum ne intelegem foarte bine.. Ciudata si viata asta….
Imi amintesc acum si de Tene, care, dupa ce-si manca pachetelul venea pe la fiecare copil si-i cerea „o gurita ca pofteste”. Eu nu-i dadeam pentru ca mami imi spusese sa nu dau la nimeni din pachetelul meu.
Si Ovidiu era in clasa cu mine la gradinita, langa el imi refugiam scunelul cand ma certam cu fetele;la gradinita ma intelegeam chiar bine cu el, nu ne bateam, nu ne certam…ma rog, cine stie, cunoaste;)
Uitandu-ma in urma nu-mi vine sa cred cat am putut sa ne schimbam cu totii. Alex era prieten cu Mihai, nu prea aveam tangente cu el, era printre pustii increzuti. Tin minte insa ca avea un ghiozdanel cu Mickey Mouse care-mi placea foarte mult.
Odata, s-au batut Cornelus, care plangea de fiecare data cand ne lasa Doamna afara pentru ca nu voia sa-si paraseasca lego-ul, cu Eugen, , primul alegandu-se cu un cap spart. Drept pedeapsa toti copii au trecut pe lnga Eugen si l-au plesnit in cap. Nu stiu de ce, mie aceasta situatie imi parute teribil de hazlie, drept urmare am inceput sa rad. Fetele s-au suparat pe minesi nu au mai vrut sa fie prietenele mele, au zis ca sunt reau. Poate aveau dreptate… In concluzie, scaunelul meu a migrat spre Ovidiu pentru tot restul acelei zile.
Altadata, Bianca s-a julit la picior cand sarea coarda, am mers in clasa sa o oblojim si eu am luat coarda. Cum nu stiam cum sa sar coarda, am inceput sa ma joc cu coarda prin clasa, pana am invatat. Eram foarte mandra de mine, insa Dana si Bianca nu erau de aceeasi parere, s-au suparat pe mine si au zis ca sunt rea. Eh, ne-am impacat noi pana la urma…
Mai tin minte ca imi luase mami niste brelocuri cu apa si cu sclipici, de-abia aparusera. Unul i l-am dat Biancai pentru ca ii placuse. Nu mica mi-a fost mirarea cand dupa cativa ani am fost la ea si am vazut brelocul ala aproape nou. Mi-a fost rusine, eu il pierdusem pe al meu.
Nu stiu ce mi-a venit acum, sunt atea amintiri frumoase pe care le am, atatea „tragedii” de care acum rad cu gura pana la urechi, copilaria mea…totul…

Viata ca o nocturna de Chopin

Mi-am vazut azi viata insirata cu cerneala pe o bucata de hartie ce dansa in vant. In fundal se auzea o nocturna de Copin. Pasarile zburau si ele in gol, dragele de ele, spre ce zari s-or duce? S-or duce vazand cu ochii, ametitor. Mi-as dori sa fiu o pasare, sa calatoresc in toata lumea, sa vad si alte locuri decat cele in care ma zbat. Daca as fii pasare nu mi-ar trebui nici viza, nici bani, as fii libera, libera sa zbor unde vad cu ochii.
De ce sunt obsedata de libertate? O am, dar tot ma obsedeaza. Parca ceva ma tine, parca am o lesa in jurul gatului ce ma sufoca. Parca lumea nu imi e de ajuns. Si pasarile sunt libere. Vreau sa zbor si sa ascult Chopin. Vreau sa ascult pianul cum plange. Cand scriu imi imaginesz ca degetele imi aluneca pe tastatura ca pe clapele unui pian. De parca sunetele scoase de acest instrument mi-ar putea reda libertatea. Ce ironie…sunetele unui pian…si ele sunt libere. Si ele calatoresc in lung si-n lat. Nici lor nu le trebuie viza, si nici bani. Sunetele se cazeaza comfortabil intr-o ureche si calatoresc. Sunetele asculta gandurile si le inteleg. Suntele tin secrete. Suntele…sunetele si libertatea, libertatea de gandire si de exprimare. Libertatea fizica.
Cum de exista oameni asa de prosti sa se creada cei mai destepti? Cum de exista oameni asa de prosti sa se planga de viata lor? Vorbeam azi cu Dana despre chestia asta. De ce ne plangem de propria viata. Trebuie luata ca atare si suntem feriiti. Ce daca nu ai nu stiu ce, ce daca drumul tau e presarat mai degraba cu bolovani decat cu asfalt si flori? Viata ta e frumoasa, e speciala. Si daca inveti sa iti iubesti viata, daca poti sa spui ca in ciuda tuturor greutatilor viata ta e frumoasa, e speciala, ai facut inca un pas spre libertate. Trebuie sa iei viata ca pe o sonata de Chopin, sa o lasi sa pluteasca in voia ei, sa o modelezi cu degetele ca pe plastelina, sa iti imaginezi ca ai aripi si poti sa zbori. Totul in viata ta se intampla cu un anumit scop, pana si lucrurile rele care le patesti duc spre ceva bun. Daca esti nerabdator de ceva, mai greu vei obtine, si stiu din proprie experienta. Cand te linistesti il obtii. Trebuie sa te gandesti, ca, orice ar fii, mai devreme sau mai tarziu vei avea. Toate se intampla in viata cu un scop. O viata nu poate fii considerata ratata atata timp cat posesorul ei a facut tot posibilul sa o faca frumoasa. O viata nu e singura, o viata traieste printre alte vieti, cere respect si il ofera, pentru ca trebuie, si asa e frumos. Si asta nu ingradeste libertatea, dinpotriva, largeste orizonturile.
Viata e un concept simplu pe care oamenii il complica. Un intelept zicea ca sunt unii oameni care cauta tot timpul sensul vietii si altii care il gasesc din intamplare fara sa il fi cautat vreodata. Ce frumos am zis. Imi pare rau ca nu mai tin minte numele celui care a zis asta, dar o sa-mi reamintesc, pentru ca are dreptate. Oamenii sunt niste fiinte foarte ciudate. Alegem mereu calea mai grea, si cand ceva nu merge bine dam vina pe deciziile noaste. De ce trebuie sa fim asa, cand e mult mai simplu sa luam viata asa cum e, cu bune si cu rele. Viata e frumoasa! O sa fac eu roast si de viza si de bani, si o sa plec departe. Vreau sa fiu fericita si voi fi. Sunt fericita.

Ecte si Bekte, prietenii mei

Nu ma simteam niciodata singura. Ei ma intelegeau, cu ei ma jucam, cu ei vorbeam. Erau prietenii mei, tovarasii mei de traznai in momentele de singuratate, cu ei plecam in lume sa gasim comori ascunse si sa ne batem cu pirati. De ei ii povesteam mamei si nu ma credea niciodata cat de fantastici sunt prietenii mei. Imi zicea sa fiu fetita cuminte si sa nu ii mai spun minciunele, sa ma duc frumos sa ma joc. Dar ea nu stia, nu stia ca ei, prietenii mei cei speciali, erau totul pentru mine.
Unul era inalt, cu ochii mov si parul zburlit, imbracat intr-un costum colorat cu toate culorile curcubeului si cu un fes ciudat, in forma de para care ii cadea mereu pe ochi. Celalalt era mic, cu niste ochisori vioi si cu niste manute mici care gesticulau intr-una. Era mereu imbracat in haine rupte si decolorate si se tragea mereu de ureche cand nu ii comvenea ceva. Ei erau Ecte si Bekte, prietenii mei. Prietenii mei imaginari. Mergeam pe strada si vorbeam cu ei, radeam si puneam tot felul de traznai la cale, care mai de care mai ciudate; calatoream cu ei in lumea lor fantastica unde florile aveau gust de vata de zahar si norii puteai sa ii culegi cu mana de pe cer, unde pomii erau pururea verzi si pasarile, animalele si insectele vorbeau ca oamenii. Unde vantul te lua pe sus si te legana usor cantr-un chaise-longue. Si in loc de apa din rauri curgea ciocolata.
Ei aveau un rival de temut, pa Rimppour, printul Ardeiului Iute, care locuia in Tara de Foc si Para si voia sa le cucereasca taramul de vis pentru a cultiva ardei iubti. De fiecare data cand Ecte venea trist la mine, stiam ca mai avusese o lupta cu Rimppour, de fiecare datacand Bekte era ferict, stiam ca Ardeiul fusese biruit.
Dar, intr-o zi nu au mai aparut. Am plans, i-am strigat, am crezut ca se joaca si ca vor sa rada de mine. Dar nu au mai aparut niciodata. O vad insa pe Daria ca a inceput sa vorbeasca singura. Parca mi s-a parut o data ca a zis ceva care semana cu Ecte…sa mi se fi parut mie? M gandesc ca,o data cu varsta, prietenii imaginari dispar, caci, si-au indeplinit misiunea, au infrumusetat copilaria cuiva, au colorat-o si au indulcit-o. Asa au facut Ecte si Bekte cu mine…

Ceva lipseste….

Cand te simti ca o sardina intr-o conserva, cand lumea pare prea mica sa te multumeasca si sa vrei sa zbori printre petale de trandafir, dar mirosul de peste nu te lasa, iar cerul e limitat de capac. Nu exista desfacator, esti inchis acolo, in conserva aia nenorocita pentru eternitate. Si simti cum esti luat pe sus, pus pe raftul unui magazin infect de tara, auzi fiecare firicel de praf cum se asaza pe tine, pic-pic-pic. Si auzi voci, si auzi rasete,plansete, injuraturi, zgomote noaptea, auzi soarecii cum calca pe tine. Nimeni nu banuieste ca tu, biata sardina, te zbati in intunericul conservei tale, ca tanjesti dupa libertate si fericire, ca iti amintesti cum zburdai in ocean, de flora si fauna lui, de toate minunile pe care le vedeai zilnic in perindarile tale alaturi de un goopy.
Cutia aia te limiteaza, eticheta te face ca celelalte, o conserva tacuta pe un raft murdar. Plictisita, dezamagita si pe jumatate moarta. Pana i se face cuiva foame si te cumpara. Cand vezi raza de lumina ce patrunde prind capacul perforat inima iti creste „Ma va pune inapoi in oceanul meu drag!” Dar nu va fi asa, te vei trezi int-o farfurie, miros de lamaie iti va inunda narile si vei sfarsi intr-un stomac. Si nu vei mai avea putere sa mai plangi, nu vei mai putea sa speri, caci din momentul acela vei inceta sa existi. Ai fost ca un mort ingropat de viu, te-ai zbatut, ai tipat, si nimeni nu ti-a auzit plansul. Ai fost ca un adolescent fericit, cu multe visuri si sperante si care s-a trezit la maturitate cu viata facuta scum de vreo gresala a lui sau a parintilor. Ai fost ca o pasare cu aripile frante in zbor. Ca un patinator accidentat in timpul reprezentatiei. Ai fost si nu vei mai vreodata, caci toate mor, toate se duc, totul dezamageste. Suntem oameni si nu vom fi in veci multumiti de viata noastra, tot timpul va exista ceva care lipseste….

Rosu in obraji

Iubirea adevarata nu se materializeaza. Iubirea adevarata ramane in timp, ca o amintire placuta, pierduta in vinovatia unei seri. Iubirea nu se pierde, nu stagneaza, ea se dezvolta,ea se alimnteaza, cu o vorba cu mai multe intelesuri, cu o privire fugara, cu o imbratisare si culmineaza cu un sarut. Iubirea te doare, iubirea te jigneste, te maraste si te umple de fericire in acelasi timp. Te face sa visezi cu ochii deschisi, sa canti, sa razi tare, sa alergi. Ea e unuica, apare ca o craiasa in rochie de matase cu crinolina sau ca un cavaler chipes pe un cal alb.
Iubirea te incalzeste, iti da siguranta, apoi se schimba si te nelinisteste. Iubirea e ca un frison, e patimasa, e acuta, e abrupta si intunecata. Iubirea are par carliontat sau drept, iubirea te omoara si te invie, iti da aripi si ti le frange cand mai ai putin si atingi soarele.
Iubirea e ca o gura de Sprite, e ca o plimbare cu bicicleta intr-un amurg de vara, ca o patura calda dupa o bataie cu zapada. Iubirea te inalta pana la stele si te coboara inapoi pe Pamant, te idealizeaza, dramatizeaza si exagereaza. Si tocmai din aceasta cauza e asa de frumoasa