Dezaxare

Am perioade in care bag in mine tot felul de tampenii, in cantitati deloc neglijabile, si perioade in care mancarea e o chestie care trebuie facuta, nu ca mi-ar face placere extraordinara, dar treaca-mearga, hai sa mai imbuc ceva, pentru supravietuire. Asa fac de cand ma stiu, si probabil o sa o tin asa toata viata. Acum sunt intr-o perioada de ingurgitare majora, bag in mine de la dulciuri la paine prajita, fructe, ciocolata (cam toate dulciurile care au mai ramas de la sarbatori), oua prjite, cartofi prajiti, muraturi (era sa zic prajite). Ma enerveaza foarte tare perioada asta, pentru ca mama incepe sa se ia de mine ca ma indop cu prea multe tampenii, ca o sa ma ingras etc. etc. Drama se petrece cand incep sa am senzatia ca ma ingras, si mi se face si mai foame, si zic ca de maine nu mai mananc nimic, ca gata,am intrecut masura si trebuie sa se opreasca aici. Pe dracu…

Adevarul e ca in ultimul timp fac foarte multe chestii „de maine…”, de exemplu, de maine ma scol de dimineata si nu mai intarzii la prima ora, de maine o sa vorbesc frumos cu toata lumea (pana ma enerveaza vreun nefericit), de maine ma apuc de invatat pentru bac, nu ma mai crizez pentru toate prostiile, nu mai plang (by the way, saptamana asta mi-am propus sa nu mai plang de loc, ar fi o performanta, mai ales ca in ultimele luni, daca nu plangeam de doua-trei ori pe saptamana nu ma simteam bine).

Ieri nu am servit scoala, am dormit pana la unu si am petrecut toata ziua in pat, mai devorand cate-o ciocolatica, mai un blogulet, mai niste cartofi prajiti, chestii normale de altfel, mai ales ca ma simteam super obosita dupa vacanta pe care am avut-o. Pentru ca nu ma pot plange de lipsa vietii sociale in vacanta, am punctat Bucuresti de vreo doua ori, iesit in fiecare seara si chiar zi cu gasca, munte,revelion (ca doar suntem romani, si romanul petrece cand se schimba anul de sta mata-n coada) ziua lui Bala (By the way, La multi ani!), intors acasa, si multa multa oboseala acumultata de-a lungul celor doar doua saptamani de vacanta. Ce bine daca erau trei, ma mai culegeam si eu cat de cat, imi reveneam dupa sarbatori, ma obisnnuiam cu ideea ca a mai trecut un an din existenta asta mizera. Da ce sa-i faci, o minune nu tine mai multe de 3 zile, bine si-asa!

La scoala am catadicsit sa ma deplasez azi, 6 ale lu’ ianuarie 2009, am facut doar doua ore, si alea cam trase de coada, saracele, de franceza, din care una ne-am strans toti adormiti de la casele noastre, si in cealalta am stat de vorba, in ciuda eforturilor profei de a ne atrage atentia, ca intra-adevar, eram nesimtiti…copiii astia… Am mai pierdut vreo doua ore degeaba, ca daca stiam plecam acasa dupa franceza, dar n-m stiut si am orbecait de frig si de somn in banci pana am aflat minunea-nu facem geografie si engleza, asa ca valea acasa, nu mai pierdem timpu’ in pestera asta cu pretentie de clasa. M-am carat la my sweet home, am ingurgitat niste cartofi cu muraturi si am dormit pana la 4. Si m-am trezit iar, si m-am pus pe mancat ciocolati si prostioare, si tot mi-e foame si nu mai gasesc nimic interesant prin bucatarie, asa ca maine dau comanda de snitele cu piure.

Pe de alta parte, pot sa declar oficial ca sunt nebuna, inca suspin si imi dau palme ca sunt atat de nehotarata, dupa ce, cu doua saptamani in urma am fost atat de aproape de acea superba perche de cizme, si nu mi-a placut, DE CE NAIBA NU MI-A PLACUT?, habar nu am. Nici in momentul asta nu stiu unde mi-a fost mintea cand am zcrezut ca o sa ma ajung sa mi le cumpar! Vise frate, mai ceva ca sirenele de pe mare, i-am dat banii lu’ mama, am plecat la munte, si oricum e criza financiara, dar jur ca imi vine sa plang (saptamna asta nu mai plang), cand imi amintesc de ele, ce simpatice si urate si calduroase erau. Jur ca erau cele mai perfecte cizme ever, si stiu ca nu o sa le am niciodata, pentru ca am mai trecut prin experiente cu cizme mult-dorite, si nu le-am avut, si inca plang de ciuda… Dar trebuie sa ma linistesc, e  criza financiara, trebuie sa facem economii (personal, cred ca o sa izbucneasca un Razboi-Al Treilea Razboi Mondial-un fel de Armaghedon, si o sa vina sfarsitul lumii, si o sa murim cu totii).

Imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad cum evolueaza lucrurile din rau in mai rau, cand vad ca ai mei sut suparati amandoi, si ii mai amaresc si eu cu problemele mele! Ok, gata, va las, am pornit de la mancare si am dat-o in criza financiara! Pai si ma mai mir ca nu ma duc cu placere la scoala, cand acasa merg toate aln-dala, cand cizmele alea gri stau tot pe raft sau in picioarele unei fete mai hotarate ca mine, cand scoala merge inainte si eu aelrg sa o prind..and you call this life? Sper sa treaca totul cat mai repede, ca o iau razna incet-incet, nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul mamei, saraca…

Micile drame din viata mea

Nu mi-e bine de loc, nu am chef sa fac absolut nimic si pot sa spun cu mana pe inima ca m-am scufundat in starea aia nenorocita care ma apuca din cand in cand, mai ales dupa o perioada in care am facut totul „cum trebuie”, dupa normele personale de calculare a „cumtrebuitului”. Deci, nu mai am chef sa citesc, prin urmare, ma chinui de doua saptamani la o carticica pe care, in alte conditii as fi dat-o gata in cateva zile, bine, acum sa ma consolez pot sa zic ca respectiva carticica este filosofie, si nu orice fel de filosofie, ci filosofia lui Descartes, care, trebuie sa fim sinceri, a fost cel mai plictisitor si mai anost om cu putinta, sincer, ma ia cu somn, cu lene, cu foame cand ma apuc sa citesc din el. Si tragedia este ca eu trebuie sa termin cartea aia, ca altfel nu se poate, eu nu mai las carti neterminate, ca nu e frumos fata de ele, sacrilegiu si mai multe nu. Dar am chef de o lectura usoara, am chef de ceva povesti de dragoste, literatura interbelica, mai stiu eu ce… Si o sa am, pentru ca, dupa ce termin cu Descartes, il arunc intr-un colt, cel mai intunecat si ma asteapta vreo trei volume de Balzac, si sa vezi atunci fericire pe mine (bine nu e literatura interbelica, dar sa tinem cont de faptul ca George Calinescu l-a avut ca exemplu, you can see the point now :D) Si in orice caz, am o groaza de carti care TREBUIE citite, cu orice pret, si nu am nici chef, nici timp cine stie ce, plus ca inventia asta a secolului nostru, numita calculator+internet, imi ocupa o gramada de vreme, numai cu lucruri inutile in cea mai mare parte. Asta da drama persoanala…
De sarbatori nu am nici un chef, presimt ca o sa fie urat, si gri, si nici macar un graunte de zapada nu o sa vad de Craciun sau Anul Nou. Si nu am chef de ele, nu am chef de sarbatori anoste, si stiu ca vor fi anoste. As sta toata ziua in casa, si nu as iesi de loc, decat as manca si atat. Nu am chef de colinde sau de impodobit brad cu decoratii prafuite, nu am chef de luminite sau colindatori, cred ca singurul lucru care m-ar face sa zambesc si sa simt si eu ca vine Craciunul ar fi niste tura dulce cu scortisoara si un vin fiert. Si parca nici alea nu m-ar aduce in atmosfera.
Simt ca ma sufoc aici, as vrea sa ma plimb prin Bucuresti, sa merg la un patinuar ceva, sa vad un film, sa vad luminitele noapte, ceva, sa fac ceva mai iesit din comun. Totul a devenit din cale-afar’ de plictisitor si de rutinat, afara ploua, in emil miroase a fum si cand iesi de-acolo zici ca esti cel mai mare fumator de pe Terra, gasca se imputineaza, pe unii nu i-am mai vazut de o gramada de timp. Mi-e dor sa fim cum eram acum doua veri, sa ne distram cum o faceam atunci, but i suppose this is just another foolish dream…
Intru in panica din ce in ce mai des in ceea ce priveste facultatea, ma simt atat de nesigura pe mine, ma gandesc daca m-am orientat bine, ma gandesc ce o sa fac, unde o sa ajung, o sa ma chinui? O sa am unde sa stau? O sa imi placa? si o multime de alte intrebari intrebatoare, care ma fac sa mai cad din cand in cand, sa imi vina sa imi iau lumea in spinare si sa ma duc unde-oi vedea cu ochii…vorba vine.
Maine am teza la geografie, nu am invatat nimic, si pentru teza asta chiar trebuie sa invat Ca lumea,trebuie sa stiu materia aia ca pe Tatal Nostru ca altfel o incurc, si sunt o gramada de chestii pe care trebuie sa le retin, si stiu ca nu o sa retin nimic, pentru ca o sa intru in panica, si o sa imi intre pe o ureche si o sa imi iasa pe cealalta… Asta se poate numi de asemenea o mica drama, pentru cineva care are nevoia de medii mari. Apropo de asta, am observat ca daca te zbati si te chinui sa inveti iei note mai mici, si daca esti miserupist, risti chiar un premiu intai, v-o spun, am incercat-o pe pielea mea, deci, ce-ar trebui sa fac? :)) In fine, ma duc sa invat la geografie…happy whatever you want!

Sub umbrela

show_12cc0589fdb95c(448, 46);

Yann Tiersen&Natacha Regnier-La parapluie
Asculta mai multe audio Muzica »

Play and read!

Poti sa te intelegi cu celalalt tu, si sa te plimbi pe strazile aerisite, si poate sa ploua, si sa canti. Poti sa tragi pe nas praf de aer umezit de stropii de apa, si poti sa razi.

Azi nu imi pasa, azi ma respect, azi imi permit sa rad cu zgomot, sa ripostez.

As scrie despre frustrari, si neimpliniri sufletesti, iubiri pierdute in apele involburate ale Sambetei, as scrie despre defectele umane, dar dor…

Am anemie sufleteasca, simt ca se scurge vlaga din madularele fericirii mele, ca-ntr-un film mut, rusesc, un film din care nu pot sa pricep nimic. Simt ca nu sunt fericita! Dar nu imi pot intelege fericirea, e prea simpla pentru perceptia mea, eu nu pot sa simt decat tristetea, fericirea ma inspaimanta! Imi scriu propria simfonie in fa diez si stiu ca-mi zgarie timpanele; ce prost e scrisa! Si nu bag de seama ca muzica pe care imi traiesc viata suna ca  fundalul sonor al unui film de groaza. Vreau sa sufar, vreau sa ma doara, sa spintece in carne vie, sa ma arda cu fierul incins ca sa scriu…prin suferita scriu, scrisul insemna suferinta. Cel putin pentru mine…

Sa scriu, sa transpun pe hartie tot abjectul ce l-am trait, toata decadenta, toata stralucirea pasagera, tot ce-a fost dezamagire…

Decazi, decazi,  decazi, decazi, cazi, te spargi, te rupi in bucati si mori ucis de remuscare. Te doare? Se frange ceva in interior, te doare si simti cum te spargi, te rupi incet, te doare…

De-a dreptul fenomenal, acum vei gandi ca am slabit, ti-am zis, sunt anemica, sunt anemica spiritual, nu mai traiesc sufleteste!
Mi-e frica, mi-e frica si simt senzatie cum se urca pe maduva spinarii, simt naduseala rece, de gheata, simt… Sunt doar un suflet ratacind pe strazi  prost luminate. Cararile luminii sunt inchise, ma asteapta sa le deschid.

M-as ascunde sub o umbrela, sa dorm in ploaie, sa nu mai simt apa, sa aud doar picaturile cum lovesc si uda asfaltul, cum creeaza noroiul, cum se naste mizeria, namolul!
Strazi, strazi udate de ploaie, apa, vant si frig, burnita! Dar eu ma simt in siguranta sub o umbrela, ma simt fericita, si mi-e cald, si parca vine primavara, si miroase a flori si a menta salbatica! Si dansez cu umbrela in mana, in timp ce oamenii trec grabiti, ma ignora. Cativa tanci se uita la mine „Uite-ooooo, ce nebuna eeee!” si eu le strig razand „Veniti si voi, hai sa dansam sub umbrela!” Si sub umbrela dansam, feriti de frig, si de rau, si de oameni. Sunt eu si-o sleahta de copii, dansam in ploaie sub o umbrela!

Azi sunt fericita, si nu scriu despre frustrari, nici despre tristete. Azi dansez sub o umbrela, si uit de toti, uit si de mine, si-mi las alter-ego-ul sa zburde. Alter-ego-ul meu e fericit, eu sunt cea trista!

Dar tu?

Povestea mea este una simpla, adica, nici macar nu stiu daca este o poveste, i-as zice mai degraba ceva frumos, interesant de vorbit despre, frate, e o poveste pana la urma, mai mult sau mai putin reala, cu iz de melodrama ieftina, sau originala, s-o ia naiba, nimeni n-a mai trait cum am trait eu.

Sa incep cu inceputul, cu tentativele mele scriitoricesti esuate, cu mediocritatea ce se rasfrange din randurile mele, cu toate acele „romane”, incepute cu entuziasm, ca si „cel de fata”, de fiecare data convinsa ca „frate, pe asta il termin, intru direct in randul scriitorilor cu el”, si abandonat dupa prima pagina, pe motiv de „fraza prea putin aranjata, material prea scurt, in fine, imperfectiune”. Pai ce frate, eu sunt Balzac? Nu, adevarul e ca nu stiu ce vreau cu adevarat de la mine, nici de la condeiul meu virtual, imi doresc totusi sa scriu, sa scriu ceva frumos, care sa va placa voua, imbecililor, voi, care o sa imi criticati fraza mediocra, si subiectul mult prea des abordat de scriitori, si stilul, si curentul, si dracu sa o ia de originalitate, ca toata lumea e intoxicata cu informatii si visam toti un vis efemer de originalitate coclita.

Dar sa o iau cu inceputul, sau cu mijlocul, in fine, Matei imi canta la chitara, si o sa ma intrebi de ce Matei, e, uite de aia Matei, ca imi place mie numele asta, si am vreo 3 personaje cu numele Matei, dar ce sa o mai lungesc, acest Matei e mai special, are corespondent in lumea reala… Deci, Matei imi canta la chitara, facea uneori gestul asta, si nu isi dadea seama cat de multa placere imi provoca in momentul in care incepea sa se joace pe chitara aia. Stii, mangaia asa corzile, frumos, o facea sa cante, incerca si cu vocea dar renunta de fiecare data, pe motiv „ca nu avea ureche”. Imi placea la nebunie cand se apuca sa imi cante bucati din Iris, si stateam asa, ghemuita, cu fundul pe scara aia rece de la intrarea din spate a scolii generale pe care o terminasem „magda cu laude” amandoi, la intervale de timp diferite. Acum radeti de gaselnita asta cu „magda cu laude”, ei bine, nu eu am inventat-o, cred ca am citit-o pe blogul lui Cabral, sau ceva de genul. Dar sa ma intorc la subiect, tu, Matei, cantai si te opreai cand apasai gresit vreo coarda si chitara scotea vreun sunet aiurea, ma priveai rusinat, de parca eu as fi fost o profesoara la scoala de muzica si tu un elev amarat in timpul testarii. Si asa, jenat, incepeai iar, acelasi cantec, si iti iesea, si greseai iar, si se repeta figura, si te priveam asa, cum te enervai de propria neputinta, de parca ai fi fost la un coert si ar fi trebuit sa dai tot din tine, sa nu te pomenesti ca arunca cineva cu morcovi si rosii… Matei, nu te gandeai ca erai doar tu cu mine, ca adoram fiecare zgomot pe care il scotea nenorocita aia de chitara?

– Stii ,mai Matei, mi-ar placea sa stam asa uneori si tu sa canti la chitara si eu sa scriu…

– Pai ce sa scrii

– Nu stiu, uite asa, cum stam aici, si tu canti la chitara, si as vrea sa scriu asa, toate chestiie care imi trec prin cap acum…

– Si ce iti trece prin cap?

– Eh, nu stiu sa iti explic, ar trebui sa scriu pe ceva, daca as incepe sa iti vorbesc despre toate prostiile care imi trec prin cap s-ar pierde in vant…

Si Matei a zambit, asa cu zambetul lui special, cu buzele lui perfecte, frumos conturate, am vazut cum colturile indreptate in jos se ridica si ochii se umezesc un pic, sa formeze un zambet perfect, cu tot sufletul…

-Bine mai Sophie, nu imi zice daca nu vrei…

Si aerul tau debusolat, buza de sus acoperind-o pe cea de jos, vesnica intrebare…

Ma gandeam…bine, sa fiu sincera nu imi amintesc exact la ce mai gandeam, stii imi vine cate o chestie si o dezvolt asa ca nebuna, ma afund intr-o idiotentie tipica mie, ma pierd in detalii, imi laud de una singura perfectiunea frazei, si ma oftic, doamne in ce hal ma oftic ca nu am o foaie si un pix sa notez toate astea.

Matei, as vrea sa ma pictezi in note, as vrea sa stai pe coltul patului si sa canti si eu sa ma prefac ca dorm si sa ma bucur de gandurile mele poetice, romantice, sa imi doresc cu ardoare un carnetel in care sa iau notite dar sa imi fie teama sa ma ridic, sa nu spulber odata cu ridicarea mea, vraja… Matei, visam demult sa am un iubit pictor, sa ma picteze cu pensule, sa isi murdareasca hainele in culoarea pielii mele, si a parului, si a bluzei mele albastre, dar sa stii, Matei, ca tu ma pictezi mai bine decat ar face-o un pictor. Matei, tu ma iubesti, copilule, ma iubesti si ma pictezi cu ochii, cu mainile, ma pictezi cu chitara ta albastra, ma pictezi cand imi canti Nirvana, ma pictezi in somn, ma pictezi prin muzica…

Sa nu crezi Matei ca te-as vrea altfel, stii, ai acel talent deosebit, cum sa iti explic? Tu nu ma iubesti in clisee ieftine…

Am auzit mai demult un banc in care o tipa ii spune unui tip in lift „Fa-ma sa ma simt femeie!” la care el se dezbraca de camasa, o arunca pe jos si ii spune femeii „Ia-o, spal-o, calc-o!”. Si acum, tu, cititorule, intreaba-ma ce vreau sa spun cu asta? Pai sa iti explic, fa-ma sa ma simt mica, proasta, neinsemnata si am te venerz ca pe un zeu, apoi ridica-ma de jos, sterge-ma de praf, imbarbateaza-ma, spune-mi ca nu e chiar asa, si am sa te iubesc mai mult decat ma pot iubi pe mine… vezi Matei, tu stii sa faci asta… Si cand ma umilesti aruncandu-mi in fata toate defectele mele, toate greselile, simt ca sunt pe cale sa te pierd, si dramatizez, si dramatize, si ma urasc ca fac asta, dar nu pot… Ce combinatie stranie de femeie…cine ma mai poate intelege? Nici eu nu mai pricep ce vreau…

Te iubesc Matei, te iubesc si te urasc in acelasi tip, si sunt geloasa pe tine, pe trecutul tau, pe hainele tale, pe prietenele tale din copilarie. Pe fufulitele care se dau la tine prin metrou, prin tren, pe strada, pe look-ul tau neingrijit si pe felul in care le savurezi adoratia, cum te bucuri de fiecare privirea aruncata pe furis, cum le refuzi si te bucuri de dezamagirea lor…… Hai mai Matei, vroia si ea sa bea o cafea cu tine…

„Nu dau doi bani

Pe doua tate bronzate…”

La urma urmei, sunt doar o pipita, o fufulita prostuta care plange cand asculta „November Rain”, si melodia de la „Titanic”, melodii de gagici, cum spui tu, si imi plac si Tapinarii, cu tot misoginismul lor atroce cu tot, imi plac pentru ca am auzit de la tine de ei, si daca am auzit de la tine si sunt parca o particica infima din tine…

Uite Matei, ma enervezi, pe bune ma enervezi uneori, imi creezi frustrari, asa, nu stiu, asa, ca ai ascultat atata muzica, as vrea sa stiu si eu jumatate muzica cat stii tu, si ma enerveaza, ca uite, ma chinui sa ascult asa cate o bucatica dintr-o formatie, si nu pot sa retin, ma plictiseste, pana la urma o dau pe ce stiu eu ca imi place, dar raman cu frustrarea, la fel ca atunci cand te apuci de o carte si nu poti sa o termini, si ea ramane pe un raft, prafuita, aruncata aln-dala, fara sa o mai deschida cineva pentru multa vreme, cu semnul lasat unde ramsesei tu…eh, poate o sa o reiau intr-o zi. Asa si cu muzica, realizez ca sunt un zero in ceea ce priveste muzica ascultata, la fel, sunt un zero in privinta cartilor pe care le-am citit. E adevaram am citit mai mult decat multi, dar, pana mea, vreau si eu sa fiu jurnalista, nu tentativa nereusita, mediocra…

Nu ma visez nici profesoara in vreun liceu…”ce viata trista”, imi zic, si tare mi-e frica sa nu ajung sa fac ceea ce nu vreau…la o adica, sa ma trezesc cu orizonturi infundate, habar nu am…e vreo profesie in lumea asta care sa nu iti ingusteze orizonturile? Daca este, atunci asta se numeste jurnalism, si eu asta vreau sa fac Matei…

Dar ce te intereseaza pe tine?

Si daca nu te intereseaza, ce? Pana mea, ma asculti pana cand termin de insirat frustrari pe coli albe, ca doar ai rabdare, mai, Matei…

Uite, iti spuneam ca sunt doar o pipita, si sunt, zau ca sunt o amarata de pipita care nu stie ce dracu are de facut, nu stie sa salute pe strada, nu stie sa vorbeasca cu oamenii ca lumea, se face de rahat in multe situatii, si… cum zicea o pitipoanca printr-o sud-americana „ce greu e sa fiu eu”…sa dea dracu, oricine ai fii, e greu sa fii tu. Pentru ca din momentul in care rama aia intra in mar, te-ai dus dracului, esti blestemat sa traiesti, si asa, cu colici la inceput, cu raceli pe parcurs, cu crize existentiale si apoi cu crize financiare et co, tot iti duci viata aiurea, pana se indura de tine Providenta si te scoate din circuit. Totusi, there is a hope, mai te indragostesti, mai razi, mai vorbesti despre cum o sa nenorocesti alte suflete carora o sa le dai viata candva… apropo… stii Matei, mi-ai spus, si mi-a placut asa de mult, mai Matei, mi-ai spus ca atunci cand faci copii iti trebuie o dispozitie speciala. Si eu am zis ca atunci cand faci copii, faci dragoste, nu sex… Si tu te-ai uitat asa la mine, si mi-ai zis ca nu trebuie sa faci copii ca sa faci dragoste… Matei, nu-i asa ca trebuie sa iubesti ca sa faci dragoste?

M-ai luat in brate ca pe o scnadura si m-ai invartit, si nu cred ca iti dadeai seama ce fericita eram acolo, la tine in brate, asa cu stomacul in dreptul inimii, si cu inima coborata in el, si cum radeam ca o bezmetica in timp ce lumini, pomi, stele si luni se perindau prin fata ochilor mei… Matei, sunt o prosta indragostita, pierduta, aruncata in valuri, geloasa pana la ultima stea si ingrozitor de nebuna…pricepi Matei? Te iubesc…

Retoric

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

Despre dureri si haos

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei „mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

„Te lepezi de Satana?”

 Putem spune ca am trecut de furtuna, ca ne-am indepartat de oamenii la care tineam si care credeam ca tin si ei la noi dar ne-au demonstrat contrariul, ca am mai invatat cateceva despre firea umana, si mai ales, ca in lumea in care traim, jocul cinstit este doar o povestioara de adormit copii. Asadar, dupa ce ne-au lovit in cap crengi luate de vant, am primit cateva suturi in fund de la viata, ne ridiam frumos capul si zambim cu tot sufletul, traim. E o minune cand supravietuiesti unei catastrofe naturale, dar un adevarat miracol este atunci cand reusesti sa treci peste marsaviile lumii contemporane, cand continui sa ai incredere in oameni chiar si dupa ce ti-au intors spatele si s-au comportat josnic, dupa ce au pretins a fi un anumit gen de persoana si s-au dovedit a fi mai rau decat ceea ce spunea sus si tare ca detesta.

Dezamagirea face insa parte din viata, la fel si tradarea si mincina, asa ca nu avem de ce sa ne impacientam, nu? Totul va trece la un moment dat, neintelegerile vor fi uitate, faptele, deja consumate, vor fi iertate. Vor ramane insa, cateva cicatrici in amintirea furtunii ce a devastat suflete. Suflete?!? Putem vorbi de suflete? Stai putin, concret, la ce ma refer? La oameni, la fapte? Am vreo concluzie de tras? Poate ca sunt incoerenta, dar nu mai conteaza acum…sunt mai mult dezamagita,  dezamagita ca oameni, pe care ii consideram mai presus de orice! Oameni… care imi insuflau respect, mult respect si de multe ori mi-au dat impresia ca parerea mea conteaza, ca sunt importanta si ca trebuie sa continui sa tip chiar daca nu ma asculta nimeni, tipatul meu va deranja, cel putin pe cineva, acei oameni, tocmai acei oameni au putut sa ma dezamageasca in halul acesta. Dar, am mai spus-o si o repet, dezamagirea face parte din viata… Si cine sunt eu sa judec? Pot sa spun doar ca: „Ma lepad de Satana!”

Culese printre ganduri

Stau sprijinita intr-un cot, cum stateau candva romanii la masa, si imi trec prin cap o plieada de ganduri, o gramada de intrebari. Mi-e dor de injuraturile mele abjecte, de unele dejectii sentimentale, mi-e dor, azi, de toate resentimentele. Nu mai sunt omul trairilor sufletesti inaltatoare, azi sunt in mocirla, azi mor cate putin, pentru fiecare strop de umilinta pe care fiinta mea stinghera o imprastie in juru-i.

Lasitatea ma taie in carne vie, si imi presara sare pe rani, ma ustura si imi da febra, lasitatea, lasitatea ma tine in viata si ma omoara putin cate putin. Lua-o-ar dracu de lasitate, si de condite umana, si oamenii in general, sa se duca dracu cu toate regulile lor, cu toata supunerea pe care o impun, cu aparente si minciuni. Minciuna, trufie, umanitate….ce gluma buna, umanitatea e cel mai mare rahat inventat vreodata de oameni, cea mai abjecta situatie si in acelasi timp ingrozitor de utopica.

Sa ii ia dracu pe ei, pe scriitori, care au scris tot ce se putea scrie, pe cantareti care au compus tot ce se putea compune, pe savanti, pe cine stie ce dracu alte specii de oameni de pe planeta, au luat ei totul si au plecat cu ele. Gloria, infatuarea ei, oamenii, niste inventii grotesti care se mandresc cu titlul lor de „fiinta superioara”, gandim, cu ce ne ajuta sa gandim daca tot ca animalele ne comportam? Daca aruncam gunoaie pe jos ca niste animale ce suntem, daca ne amestecam umorile ca niste animale ce suntem, daca ne certam ca niste animale ce suntem. Animale….mai bine eram un caine parasit pe strada si tot as fi fost mai libera decat sunt acum ca om, prinsa in lanturile convenientelor, „sa nu supar pe mama, sa nu supar pe tata, sa ma port frumos”. Rahat, de ce sa ma port frumos? Oarte am ceva de castigat? Oricum mor, cu totii murim…. A dracu libertate, ce dulce trebuie sa fie cand o poti avea, ce bine trebuie sa simti aerul pe fata cand esti liber sa faci toate rahaturile ce-ti trec prin cap. Ale dracu rahaturi…..ce urat vorbesc, ce limbaj abject folosesc, sa imi fie al dracului de rusine ca sunt suparata pe viata, sa imi fie rusine, zau asa, ca in loc sa ma bucur de ceea ce am, vreau mereu mai mult. Cica omul nu-i perfect, si normal ca nu-i perfect….e „perfectibil”, nu mai stiu ce profesoara ne zicea chestia asta. Imi placea la timpul respectiv maxima asta, sau cum s-o numi. Eram copil, ce dracu, un copil prostut, impresionabil, imi placea tot ce auzem, tot ceea ce era nou. Aveam falsa impresie de libertate. S-o ia dracu de libertate, si pe toti cei liberi, caci eu nu sunt, imi place sa cred ca sunt dar nu sunt, sunt o captiva a convenientelor, o vrabiuta simpatica si galagioasa inchisa intr-o cusca, nu de aur ca aurul e urat. Nu-mi place aurul, chiar nu-mi place, ma deprima bijuteriile de aur, de ce sa port aur cand argintul arata mai frumos. Argintul e pur….puritate….si cu timpul se innegreste. Totul se degradeaza in timp. Chiar si libertatea? Ti-am zis sa ma lasi dracului cu libertatea ta, acum sunt captiva, e ca si cum ai manca friptura in fata unui om infometat….hahaha, ce gluma proasta. Viata e o gluma, proasta sau buna, asta decideti voi, de cele mai multe ori insa, viata isi bate joc de noi, de oameni, de mine….de toata lumea. Viata e o gluma buna, si pe asta am auzit-o undeva, dar nu mai stiu unde, poate intr-o melodie de la OCS, acum ma corectati voi daca vreti, daca nu vreti, treaba voastra, stiti sentimentul de miserupeala? Cam asa si eu, mi se rupe….o unghie, o bluza…..ce gluma proasta, sau buna….

Am ajuns sa ma intreb daca mai are rost sa imi caut ramasitele de umanitate ingropate pe undeva, prin adancul sufletului, am ajuns sa ma intreb daca oamenii chiar se numesc oameni, daca prietenii sunt cu adevarat prieteni, si daca se intampla cu adevarat sa existe fiinte care sa tina la mine neconditionat….o sa imi ziceti ca parintii….nu ma refeream la ei, ma referam la oameni, la cei din afara coliviei, la prieteni, la cunostinte. Multi ma dezamagesc asa, fara sa imi dau seama. Nu zic, nici eu nu sunt o surpriza prea placuta de multe ori. Sunt, daca se poate spune, un fel de nemernica ce are impresia ca numai ea face bine, restul fac rau. Sunt rea uneori, asa cum va spuneam, imi pierd umanitatea. Mi-o pierd? Imi pierd timpul, totul pierd, si figurile, si fiintele. Totul se topeste in nevroza….

Umbrelor

Umbrele lor se proiectau pe asfalt ca niste fantome venite din adancul Infernului, pietricelele, praful, asfaltul umed capatasera noi valente in fata acestor suflete pierdute ce rataceau in noapte. In realitate, erau doar niste copii ce se plimbau intr-o seara cu cer instelat de primavara. Ploaia spalase asfaltul si creease mici balti in care, daca nu priveai cu atentie pe unde mergi, riscai sa calci si sa te uzi. Strada era pustie, o liniste apasatoare curmata din cand in cand de latratul unui caine si o pustietate vecina cu moartea. Tocmai in acest loc, atat de populat in timpul zilei, plin de masini, de oameni galagiosi si de patrupede vagaboante cersind de mancare trecatorilor.

Cei doi se plimbau agale, fara sa zica un cuvant, fara sa se priveasca sau macar sa isi doareasca sa o faca. Luau parte la perfectiunea tacerii, o respectau, la fel cum respectau prapastia ce se cascase intre ei. Cand oare se produsese ruptura? El se gandea daca sa faca o ultima incercare, sa sara peste acesta prapastie care ii pustia sufletul si ii amara simtirile. Ea se gandea cum se intamplae, si mai ales, de ce se intamplase….

Ajunsi in parc, se asezara pe o banca, cu aceeasi atitudine sfarsita pe care o avsesera tot drumul. Mai erau ei, oare, copii? „Am uitat de mult de unde a plecat totul”, zise Ea dintr-o data. El tresari la auzul vocii ei. Parca trezit din amorteala, isi dadu seama ca aproape uitase toate tonalitatile glasului ei, atat de calde si atat de reci in acelasi timp, totusi atat de placute auzului sau. De data aceasta insa nu ii placura sunetele articulate de acesta Ea, pentru ca, in ciuda faptului ca erau tot Ei, parca era, in stanga lui, pe banca aceea umeda, o alta Ea, una necunoscuta. Cu miscari mecanice, intoarse capul spre ea. O privea pentru prima data in cea seara, si parca o revedea acum, renascuta din amintirea clipelor frumoase ce se scursesera intre ei de-a lungul timpului. Simtii nevoia sa o stranga in brate, dar nu o facu, raspunse insa masinal „Nici eu…”. Ea il privii uluita, El ii sustinu privirea cu greutate. „Deci, ce vom face acum?” spuse Ea, schitand un zabet amar pe chip. El tacu. „Nu te mai recunosc. Uneori am impresia ca vorbesc cu alta persoana. Cine esti tu de fapt?” dadu ea curs gandurilor ce o chinuiau de ceva vreme. El tacu si de data aceasta, si, fara sa schiteze nimic, ii lua mana in palmele sale, i-o privii pret de cateva secunde, avea mana frumoasa, eleganta si folosea miscari ample, feminine in gesticulatie, unghiile erau taiate mici si date cu oja rosie, ii placeau foarte mult unghiile ei, ii si spusese lucrul acesta, si de aceea Ea avea mare grija sa fie mereu frumoase. Sau o facea pur si simplu pentru ca si ei ii placea sa aiba unghiile frumoase? Scutura din cap a „Nu”, cu siguranta o facea pentru El, mai mult decat pentru Ea. Isi ridica privirea spre chipul ei mic, si ii spuse zambind :”Oricare ar fi fost motivul rupturii noastre, vreau sa facem nod si sa continuam” „Da, dar nodul ramane” „Atunci vom lua o alta ata!”