Scrisoare omului (Uiti sa mori)

Sa devi strain, sa nu iti pese, sa mori si sa nu iti pese, sa ii ranesti pe ceilalti si sa nu iti pese, sa ucizi cu sange rece, si sa nu iti pese…sa te limitezi la o viata fictiva in care nepasarea iti tine loc de oameni, in care sa devii tu insuti nepasarea, sa te scufunzi in ape tulburi, in mizerie si durere, dar sa ramai indiferent, bolnav fara sa stii ce te macina, te macina, te macina in strafundul sufletului! Sa vrei sa tipe dar tipatul sa se opreasca in gat, dureros…sa simti cum te ineaca si sa nu poti sa faci nimic…

Prea dezumanizat sa te mai numesti om, incetul cu incetul devii fiara.  Prea mort ca sa te mai simti vreodata viu, incepi sa traiesti din placerile primitive pe care ti le oferta trupul…trupul insetat de carnuri, de dezmierdari salbatice…acel trup care a uitat sa simta si traieste mancand, traieste ca sa doarma, uita…

Uita acel trup ravasit, stapanit de viscere, uita acel trup ce are totul, acel trup care uita si el la randul lui sa te doara…cand sufletul uita, uita si sufletul, cand sufletul uita, nu mai traiesti ca o fiinta…

Incearca sa intelegi absurdul, incearca sa iti intelegi faptele, acele fapte pe care le faci inconstient si gandeste-te daca mai esti in stare sa iti stapanesti viscerele cu ajutorul mintii…si te pierzi printre ganduri care uita sa te mai preocupe dupa un timp, dar tu te pierzi in ele, si nu evoluezi, ramai acolo…

Inadaptat…

Mort, o leguma scofalcita de soare, o rosie coapta, cu sucul fiert inainte de a fi culeasa. O rosie stricata, scarboasa, cu zeama bolborosind ca pielea umana intrata in putrefactie… Iti putrezeste sufletul si mori!  Mori, starpit ca o rosie aruncata in cazanul cu boasca, mirosind a murdar si a carciuma. Sau esti atat de nefolositor ca nu iti mai pasa; de fapt, nimanui nu ii mai pasa, si in orice caz, tu nu mai poti fi reciclat, nici macar alcoolul in care iti ineci adesea amarurile nu te mai primeste, sa faci parte din el, sa mirosi a ceea ce esti, o picatura insignifianta de absint.  Orice betiv notoriu te poate bea dintrun pahar soios la o carciuma ce seamana cu viitorul!

Dar vai, tu nici macar mort nu te poti numi, caci continui sa traiesti prin moarte, sa mori traind, sa te scurgi precum absintul ala murdar amestecat cu zoaie, si nici absintul nu iti mai arde gura tabacita de alcool…

Ce trist si degradant arata situatia ta murdara, dar n-are a face, tu te-ai obisnuit deja de mult cu asta, in fond… dar care fond? Tu esti ceea ce se poate numi o forma fara fond, tu esti o repetitie inutila intr-o carte proasta,o carte ce s-ar putea numi viata ta!

Si totusi, tu nu ai viata, tu esti ca o rama iesita din mormantul unui ucigas, o rama isita sa ia o gura de aer intr-o seara calduta de mai, o rama care nu face nimic altceva decat sa aminteasca lumii de pustiul cavoului din care a rasarit! Pe tine numai virmii te inteleg, pe tine numai virmii te accepta, caci esti ca ei, fara nici o sansa, condamnati sa se infrupte din lesuri scarboase, din lesuri descompuse, murdare!
Bucati de carne care se dezlipesc scarbos de os, verde, mucegai, putrefactie, asta devii tu, omule modern, uiti sa mori si te scufunzi in absurd…in absurd…in absurd…