Rugaciunile unui ateu

Nu aveam o icoana, dar simteam nevoia sa ma rog, nu aveam vise, dar simteam nevoia sa visez, nu aveam voie, dar voiam sa fac. Ce sa fac? Orice, orice era inadmisibil, orice promitea o consecinta dezastruasa. Ma rugam atunci zidurilor albe, si gratiilor sudate la geamuri, ma rugam celor cateva volume saracacioase de poezie comunista asezate in dezordine pe masa, si, mai mult decat atat, ma rugam crengilor ascunse dupa geamul murdar de praf, ma rugam demonului Liberatii.

Si as fi vrut sa urlu, sa sparg barierele ce ma tineau prizoniera in cusca aia de praf si paienjeni morti. Aici nici aerul nu mai era aer de mult, aici nici muzica nu mai suna atat de frumos cum o facea odata. Aici dansam dansul meu funest in acorduri dureroase, tari si ascutite. Aici tipam si imi ingropam frustrarile, si nefericirea si intrebarile fara raspuns. Aici zaceau fantasmele visurilor mle desarte, si planurile mele marete, si fericirea care se presupunea ca ma astepta dupa o lunga asteptare.

Aici, in bucata asta de zid si pe un covor ars de chibriturile cu care incercasem sa-mi incendiez trairea; aici incercasem sa mor, inconjurata de catran. Dar n-am reusit decat sa fumez cateva pachete de tigari…dulce aroma a fericirii, drog al nevoiasilor, al lasilor, al cutezatorilor pierduti pe vecie in negura propriei neascultari.

Si chiar daca mi-as fi inecat amaraciunea in alcool, tot n-as fi atins fericirea, si daca mi-as fi injectat licoarea pierzaniei, sau daca m-as fi ingropat in orgia mancarii, sau a carnii, poate, n-as fi gasit fericirea. Chiar de-ar fi fost aici, in fata ochilor mei, fluturand aripile ca o pasare libera, ca un papagal pe creanga unui copac virgin, n-as fi vazut-o, n-as fi vazut-o caci as fi fost prea absorbita de nefericirea mea.

Ateul isi spuse rugaciunile si merse linistit la culcare, se insela pe el, dar nu-l putea insela pe Dumnezeu, si el stia asta. Dar continua sa traiasca avand aceeasi multumire de sine pe care o savura de fiecare data cand manca ,de exemplu. Ateul isi spuse rugaciunile si pleca la culcare…

De mult imi pierdusem credinta in Tine, de mult am incercat sa te regasesc, de mult am incetat, insa, sa-mi spun rugaciunea inainte de culcare. Si-acum, cand sunt nevoita sa ma rog, o fac, dar fara tragere de inima, o fac ca pe un fapt, nu ma rog Tie, am uitat cum se face asta; ma rog unui pom, unei crengi rupte, unui colt de cer ce razbate pe fereastra. Imi aprind o tigare si visez.

Cu voi vorbesc colorat, si tip, si rad sarcastic. „Sa va duceti dracului!” imi zic in gand, caci eu va vad prostia, vad cum va inecati intr-o credinta invechita, naclaiti de propriile voastre dorinti de mult date pe fata. Acum imi aprind o alta tigara si rad sarcastic, si trag din ea cu sete, o fumez de parca aerul tot s-ar gasi in tutunul ala iute, de parca fara fum nu as mai putea trai vreodata, o savurez ca pe un pacat dorit de mult si o strivesc in final de fundul transparent al unei scrumiere.

Ateul isi spuse rugaciunea de dimineata si isi continua tabieturile zilnice, masinal, cum o facea de obicei. Asa ii placea lui, sa se complaca in propria rutina , sa faca totul cum trebuie, pentru ca altfel, nu ar mai fi fost la fel. Dar nu gusta din orgia variatiei. El bea vodka si o savura ca pe un vin, ca un adevarat degustator, el fuma tigari de foi si tusea pana aproape ii iesea sufletul din el. Dar ateul nu avea suflet, ateul nu-si cultivase aceasta frumoasa latura a fiintei umane. Ateul era un robot cu constiinta umana, stia ca trebuie si se comforma, stia ce-i place si facea tot posibilul sa isi satisfaca nevoile. Ateul era un nimic pretentios, cu tendinte de superioritate.

Eu am zambit frumos tinerei din fata mea, nu era cu mult mai tanara ca mine, privea si ea, ca si mine, ateul spovedind un alt ateu, ea nu a inteles ce-am vrut sa zpun si m-a privit intrebator, apoi a fost chemata. Am zambit din nou in sinea mea si am plecat sa ma spovedesc unei bucati de cer si catorva fire de verdeata, si-am ras de una singura, in libertatea mea ciudata;

Am vrut sa evadez, sa evadez din mizeria aia glaciala in care ma aflam de mult timp, dar nu am stiut cum, nu am stiut de unde ar trebui sa ma apuc, nu am stiut pe cine ar trebui sa ingrozesc mai intai si pe cine sa multumesc. Nu am stiut ca singura persoana care trebuia multumita era cea care imi apartinea mie, de la natura. Ateul eram eu… si ca un ateu convins ce eram, nu am vazut fericirea zambindu-mi de dupa niste haine monahale.

Ateul isi spuse rugaciunea si pleca sa-si doarma somnul de veci…

Strivit

Strivite, boabele de porumb devin faina, faina porumb, malai. Strivita, fiinta umana devine umilita, strivita, facuta una cu noroiul, cu malul murdar, cu foamea, criza.

Omult tanjeste, spera, asteapta hrana, asteapta spiritul sa se imprastie, si sa vindece ranile pamantului, ca un panaceu magic, ca o dorinta ascunsa ce iese la iveala de-abia acum. Si omul, omul se-ntreaba, si cugeta, si crede, si se indoieste de existenta acelui ceva indefinit, incolor, inodor, necunoscut. Mana care il transforma din ingredient, in acel igredient.

I-am taiat rani adanci pe fata, sa ii ramana lui, pamantului, amintirea trecerii mele peste secolele ce vor urma, iar el, Pamantul, m-a inghitit, in spiritul razbunarii, in speranta ca prin descompunerea corpului meu isi va relua forma initiala. Dar brazdate iti fi-vor parcelele, pamantule, brazdat vei fi si zbarcit pana la adancul vecilor, caci eu, omul, te-am cucerit de mult. Tu insa, biata creatie divina ce ne tii pe toti in spinare precum balena tinea un sat intreg, nu poti sa ne ceri bir decat o moarte.

Omoara-ma, sa ma omori ti-am spus! Ma taie cu cuvinte, cu lanturi ma bate, cu biciuri sa taie pe spate, fa-mi rani adanci si pune-mi sare. Eu mor injunghiata! Si-am gust de rame si de scoici in gura, si dintii imi sunt negrii de pamant. Eu mor injunghiata de dorinta contopirii cu Pamantul…

Plutesc printre corali si perle scuipate de Venusi morti, aruncati pe plaji pustii de valuri ametitoare, plutesc si simt pamantul sub talpi. Scarbita, sictirita de lume ma scufund printre alge si plang laolalta cu pestii, sa ma inece marea, sa mor sarata in mare, sa stiu ca pot sa fug de pamant, sa nu ma mai inghita, sa nu mai simt viermii in piele, sa mor inverzita, sau strapunsa de furca lui Neptun.

Ti-as fi strivit si capul, si viscerele, si ochii ti i-as fii strivit intre palme. Si sarutul, apasat, sa nu mai simti ura, nici mandria; te-as fii strivit de un pom, sa te fac una cu scoarta lui, sa fii doar frunza si crengi.

Ce ididot ar insira cuvinte fara sens pe o panza goala?  Ce cuvinte ar accepta umilinta prostiei? Ce cuvinte vorbite ar pluti in aer si s-ar prabusi ca o pasare bolnava pe jos, si ar muri acolo, pe ranile pamantului, vindecandu-le cu sangele lor, inrosind zapada proaspat cazuta si imputind aerul cu carnea lor descompusa? Cuvinte? Cuvinte aranjate in forme variate, scuipate si stricate de multiple sensuri dureroase…

Un cuvant te darama la pamant si te loveste in inima, un cuvant te doare sau iti ia durerea, depinde cum e rostit. Un cuvant? Si cine sa il spuna?

Sa ramai fara aer, sa ceri autor, si sa nu ti-l de nimeni, sa plangi si plansul sa  te inalte, sa zbori cu pasarile, sa te prefaci in vorbe goale, si sa mori in neant! Si in final raman din noi cateva vorbe, o amintire fugara si un sac de oase albite de timp. Sa mor in pace, sa zbor cu o gramada de cuvinte si sa ma pierd de ele pe drum…

Jeux d’enfants

„A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva” zicea Nichita Stanescu intr-o poezie a lui, poezie cantanta si de Alifantis pe ritm de bosanova. Dar nu o sa va vorbesc despre poezii, nu asta mi-a fost intentia, o sa va povestesc insa cateceva despre ultimele 3 saptamani, de cand a inceput  scoala.

Prima saptamana a fost de-a dreptul deprimanta, pe langa faptul ca ploua ca dracu si era frig,pe-afara se creasera adevarate „oceane” , pe care prebuia sa le ocolesti pe sosea, riscand ori sa fii calcat de o masina, ori sa fii stropit din cap pana-n picioare. In clasa era atat sinistru si mohorat si starea de atalaxie din vara atat de departe, incat simteam nevoia sa plang la fiecare 5 minute.

Odata cu scoala au inceput sa-si faca aparitia „frunzele de coca”, acele specimene denumite popular „cocalari”, care se regasesc in toate categoriile de varsta, dar mai ales printre liceeni. Ce deprimant e sa ii vezi umbland in grupuri, vorbind tare, ascultand tare si gajait manele la telefoanele lor mega-ultra-hyper-super performante, cu nu stiu ce card de memorie si „tri gi”, internet etc.  Ce imi place este faptul ca  uneori, unii sunt atat de nesimtit ca vin si pun telefonul la usa vreunei clase, asa, sa arate ei cat de destepti „ie”, cat de smecheri si bazati „ie” ca i-a fraierit pe prostii aia de „sta” si invata acolo, si pe profesori, si ca ii doare in spate daca iese cineva sa le spuna sa opreasca poluarea fonica; se mai trezeste cate unul ca la mega-star sa isi balmajeasca pe bietele holuri tristetea, sau fericirea, sau ce mai expima creatiile astea epice inversuri (o insulta pentru literatura, stiu). Altii sunt de-adreptul scapti de la zoo, tipa, dau cu piciorul in balustrada, sa nu mai ramana nimic in picioare. Ce, e al lor de-acasa?

Ce am observat anul asta, si ma intristeaza foarte tare, este ca s-au inmultit, si daca ii vedeam asta vara pe „pustii” (vorba vine) astia simpatici care au intrat in clasa a9a si ziceam „uite frate, astia or sa scoata liceul  din rahat si or sa il readuca pe linia de plutire”, acum vad ca saracii nu prea au nici o sansa, pentru ca „frunzele de coca” sunt prea multe, si daca nu sunt atenti ii asimileaza. In clasele de a9a foarte putini mai sunt copii la locul lor, restul, numai cu maneaua dupa ei, look ca atare, superficialitate. Toti vor sa arate ceva, toti vor sa fie ceva, dar nu inteleg cum trebuie fenomenul. E normal sa fie revoltati, sa isi doreasca sa iasa din tipare, dar copii astia nu au un echilibru, nu au limita, nu stiu unde se termina frumosul si incepe penibilul, si e trist.  E trist sa ii vezi ca strmba din nas daca ii pui sa citeasca o carte, daca le dai sa asculte altceva decat manele sau „haus”. Pnetru ei muzica se imparte in doua mari categorii: manele si rock, iar rockul e stanic, e rau. Lumea se imparte in doua mari categorii aia smecheri si aia care invata, aia care invata sunt niste prosti care isi pierd timpul cu chestii neiteresante, de exemplu cititul. Si exemplele continua.

E o buba din sistem?

E vina noastra?

E vina adultilor? Probabil!

Sau e vina mediului social din care provin? Si asta ar fi un raspuns, dar, sincer, pe mine una ma deprima si ma intristeaza cand ii vad pe copii astia frumosi cum pierd timpul cu prostii. Ma gandesc ca nu demult liceul in care invat era un loc in care chiar era apreciata cultura, nu numai de profesori, ci si de cei care invatau in el. Nu de mult in liceul meu se asculta muzica buna, si rata cocalarilor era mult scazuta, aproape de 0. Ce s-a intamplat cu generatiile astea? De ce ne ducem in jos in loc sa evoluam?