Crai de CURTEA VECHE

Mara a scris pe blogul ei despre o intamplare nefericita a lui Adrian Ciubotariu, care a vrut sa isi publice cartea „Producatorii de gresie” la editura Curtea Veche, si am ramas masca. De ce? Pentru ca, desi auzisem intr-o oarecare masura de nesimtirea de la edituri si indolenta cu care sunt tratati colaboratorii si autorii (in special de pe blogul lui zully,care lucreaza in bransa si cunoaste destul de bine „pacatele” editurilor -gasiti si acolo un post pe tema asta-), nu ma gandeam ca se poate ajunge pana la a minti omul in fata, pana la admite ca nu ai semnat un document care are semnatura ta. Din ce am citit in postul lui Adrian Ciubotariu, cred ca s-a simtit efectiv ca intr-un roman de Kafka, cei de la Curtea Veche plimbandu-l de la unul la celalat, refuzand sa ii raspunda la mailuri sau, daca au facut-o, i-au raspuns vag. Aici gasiti si postul in cauza si reactiile din blogosfera, care sunt destul de multe, cred ca se vor face ceva valuri, din moment ce a gasit un avocat si se gandeste serios sa ii dea in judecata. Ramane de vazut ce se va intampla.

Scrisoare omului (Uiti sa mori)

Sa devi strain, sa nu iti pese, sa mori si sa nu iti pese, sa ii ranesti pe ceilalti si sa nu iti pese, sa ucizi cu sange rece, si sa nu iti pese…sa te limitezi la o viata fictiva in care nepasarea iti tine loc de oameni, in care sa devii tu insuti nepasarea, sa te scufunzi in ape tulburi, in mizerie si durere, dar sa ramai indiferent, bolnav fara sa stii ce te macina, te macina, te macina in strafundul sufletului! Sa vrei sa tipe dar tipatul sa se opreasca in gat, dureros…sa simti cum te ineaca si sa nu poti sa faci nimic…

Prea dezumanizat sa te mai numesti om, incetul cu incetul devii fiara.  Prea mort ca sa te mai simti vreodata viu, incepi sa traiesti din placerile primitive pe care ti le oferta trupul…trupul insetat de carnuri, de dezmierdari salbatice…acel trup care a uitat sa simta si traieste mancand, traieste ca sa doarma, uita…

Uita acel trup ravasit, stapanit de viscere, uita acel trup ce are totul, acel trup care uita si el la randul lui sa te doara…cand sufletul uita, uita si sufletul, cand sufletul uita, nu mai traiesti ca o fiinta…

Incearca sa intelegi absurdul, incearca sa iti intelegi faptele, acele fapte pe care le faci inconstient si gandeste-te daca mai esti in stare sa iti stapanesti viscerele cu ajutorul mintii…si te pierzi printre ganduri care uita sa te mai preocupe dupa un timp, dar tu te pierzi in ele, si nu evoluezi, ramai acolo…

Inadaptat…

Mort, o leguma scofalcita de soare, o rosie coapta, cu sucul fiert inainte de a fi culeasa. O rosie stricata, scarboasa, cu zeama bolborosind ca pielea umana intrata in putrefactie… Iti putrezeste sufletul si mori!  Mori, starpit ca o rosie aruncata in cazanul cu boasca, mirosind a murdar si a carciuma. Sau esti atat de nefolositor ca nu iti mai pasa; de fapt, nimanui nu ii mai pasa, si in orice caz, tu nu mai poti fi reciclat, nici macar alcoolul in care iti ineci adesea amarurile nu te mai primeste, sa faci parte din el, sa mirosi a ceea ce esti, o picatura insignifianta de absint.  Orice betiv notoriu te poate bea dintrun pahar soios la o carciuma ce seamana cu viitorul!

Dar vai, tu nici macar mort nu te poti numi, caci continui sa traiesti prin moarte, sa mori traind, sa te scurgi precum absintul ala murdar amestecat cu zoaie, si nici absintul nu iti mai arde gura tabacita de alcool…

Ce trist si degradant arata situatia ta murdara, dar n-are a face, tu te-ai obisnuit deja de mult cu asta, in fond… dar care fond? Tu esti ceea ce se poate numi o forma fara fond, tu esti o repetitie inutila intr-o carte proasta,o carte ce s-ar putea numi viata ta!

Si totusi, tu nu ai viata, tu esti ca o rama iesita din mormantul unui ucigas, o rama isita sa ia o gura de aer intr-o seara calduta de mai, o rama care nu face nimic altceva decat sa aminteasca lumii de pustiul cavoului din care a rasarit! Pe tine numai virmii te inteleg, pe tine numai virmii te accepta, caci esti ca ei, fara nici o sansa, condamnati sa se infrupte din lesuri scarboase, din lesuri descompuse, murdare!
Bucati de carne care se dezlipesc scarbos de os, verde, mucegai, putrefactie, asta devii tu, omule modern, uiti sa mori si te scufunzi in absurd…in absurd…in absurd…

Provincia ameninta

Vineri, 27 ale lui fevruarie, 2009 , Diana a mers la Bucuresti, zi importanta pentru viitorul subsemnatei, dupa cum urmeaza: aproape de capul ei, cu vizita la facultate.

Am descoperit America a nu stiu cata oara, am avut revelatie dupa revelatie, am vazut caini cu covrigi in coada si zambete…ok, ok, utopie, stiu, ar trebui sa ma trezesc din visare, dar putina autoironie nu strica din cand in cand.

Deci, sa o luam cu inceputul, vineri am fost la Capitala, cu scopul precis de a ma interesa de prestigioasa facultate la care o sa „attendez”, si la care, daca nu o sa intru, o sa fiu foarte, foarte dezamagita. Momentan, judec lucrurile foarte la rece, adica ma gandesc, foarte firesc, la faptul ca o sa intru, ca o sa iau BAC-ul, cu nota mare, bineinteles, si apoi o sa curga lapte si miere, eu o sa ma relaxez pe plaja, cu un frappe rece in mana si o revista glossy citita la umbra unei umbrelute de paie. Iar am luat-o pe aratura!

M-am comportat ca un veritabil provincial ce sunt, venit la oras pentru prima oara.  Am fost atat de penibila ca imi vine sa ma tavalesc pe jos de ras. Pe langa faptul ca am sugerat sa coboram din troleu la semafor, cand usile erau inchise, intr-o fraza de genul „Hai ma Dana, sa coboram acum, ca pleaca troleu!” moment in care pe Dana si pe Ovidiu i-a pufnit rasu si vreo trei capete s-au intors spre mine, iar eu eram ceva de genul: „Ce, am zis ceva gresit?”. Da, zisesem ceva gresit, si Ovidiu a avut grija sa imi aminteasca din cinci in cinci minute cat de idioata sunt! Shit happends, i say!

La facultate am cautat intrarea si am dat de doua porti incuiate. De fapt, era deschis undeva mai in spate, dar cine sa se prinda? Dupa ce a trecut momentul de dezolare, m-am gandit sa dau un inconjur cladirii, pentru orice eventulaitate, vlucru foarte util, si bine gnadit, de altfel, pentru ca am gasit poarta cea mare,  intrarea in SNSPA! Dulce delir… Dar nu se termina aici aventura, pentru ca, in momentul in care am ajuns la secretariat, intr-un final, am uitat tot ceea ce ar fi trebuit sa intreb, cum sa pun problema cu secretarele, tot.  Eu ma asteptam la niste tipe de treaba, cand colo, am dat peste niste dudui plictisite, care m-au intrebat direct, si fara sa se gandeasca la bietul meu suflet chinuit de emotii (ca doar era o zi importanta pentru mine, veneam sa interesez de facultate), „Ce vrei?”.

Eu: „Stiti, vreau si eu sa vin aici la dumneavoastra… dar….aaaa….nu am gasit cine stie ce informatii pe net, si…ma gandeam ca poate imi explicati mai bine”!

Secretarele (vreo 4 la numar) mi-au aruncat o privire stramba, in timp ce rasfoiau plictisite un catalog Oriflame.

Secretara:”Si, la ce sectie vrei?”

Eu (speriata, balbaita, pierduta): Pai….stiti, caaa….m-ar interesat sa stiu despre toate!

Secretara: „Pai intra si tu pe site!”

Eu: „Dar niste pliante nu aveti?”

Secretara: „Nu s-a tiparit nimic, inca! Revino la sfarsitul lui Martie!”

Eu: „Straight face”, ezit…, multe puncte-puncte, in final indrug un „OK” reumatic si ies

Si asta a fost, atat, gata! Am iesit de acolo simtindu-ma singura, si neputincioasa! Ca s-o zic pe limba romanului, „am plecat bou, si m-am intors vaca”. Jur ca imi venea sa plang, de nervi ca m-am balbait, ca am uitat tot ce vroiam sa intreb, ca secretarele nu erau cum imi imaginasem eu! Imi doream sa fiu singura, sa plang de cat de penibila fusesem, si aveam senzatia ca si Dana, si Ovidiu faceau misto de mine. Stiu ca era decat senzatia, dar tot m-am simtit prost!

In concluzie,revin la SNSPA la sfarsitul lui Martie, sau chiar mai tarziu, cu speranta ca data viitoare o sa fiu mai putin speriata, ca secretarele vor fi mai intelegatoare (sau cel putin mai dornice sa furnizeze informatii)!

P.S. Daca citeste cineva care face SNSPA si poate sa ma ajute cu ceva info, ii raman recunoscatoare! Gasiti adresa la Cine sunt

P.S.2 To be continued

P.S.3 Acum radeti!

Copii urla cand sunt mici…

Ma vad in fata unei foi de hartie…”ce caut eu aici?” ma intreb a nu stiu cata oara, pentru ca  nu stiu cum sa incep si unde sa termin. Mi-am pierdut ideea care ma obseda pana acum cateva minute! Ce-am facut pana acum si oare mai am timp sa fac tot ce visez sa fac intr-o zi? Mai am timp? Si oare nu visez prea mult, nu analizez prea mult fiecare secunda din viata, fiecare cuvant frumos, fiecare clipa de libertate fiecare frustrare? Si oare…nu visez prea mult la libertatea aia suprema, in loc sa mi-o desenez? Pe foaia asta alba, as putea, cu mana, sa-mi desenez o libertate a mea, sa traiesc in clipa prezenta si nu in viitorul apropiat, sa invat ca acum sunt fericita si libera sa fac tot ce-mi nazare mie, si ca nu sunt nici prea mica, dar nici prea mare ca sa fac ce-mi trece prin cap acum, in momentul asta in care tanjesc dupa libertate, si dupa vise implinite, cand totul se rezuma la asteptare, si idei ce trebuiesc dosite undeva, pana va veni mementul sa fie scoase la iveala, aruncate in vartejul nebunesc al vietii, si traite.!

Trag adanc aer in piept, si fumul imi umple plamanii cu funingine, praf si peisaje dezolante; asta vad uneori cand incerc sa imi imaginez ceva frumos; dar frumos nu exista, exista numai proiectia fantomatica a realitatii, o realitate care joaca feste pana si celor mai mari farsori.

Realitatea rade, sau zambeste tragic uneori…si eu rad, rad de mine, rad de cei din jur, de pomi, de fructe, de flori! Florile sunt frumoase? Ma gandesc uneori ca sunt si ele doar o proiectie a grotescului pe un cadran luminat ca becuri colorate! Nici culorile nu exista, dar despre ele nu stiu sa va spun ce sunt de fapt, probabil tot o farsa a destinului, sa ne faca noua, nefericitii viermi condamnati sa ne taram in lumea asta mica si nemiloasa, in macrouniversul nostru cotidian si infect! Asta nu se vrea a fi o noua scriitura optimista, eu nu cant frumusetea, eu cant grotescul, grotescul asta care ma sperie si ma fascineaza in acelasi timp!

Cine ma intelege? Sau mai bie zis, cine sa ma inteleaga cand nici macar eu nu ma inteleg? Nici macar mama nu ma intelege, care spune mereu ca ma citeste dupa ochi…mama nu stie, eu cunosc grotescul mai bine decat crede ea ca l-a cunoscut. Eu traiesc cu grotescul ce ma chinuie in fiecare zi data de la Dumnezeu. Si Dumnezeu? Nu indraznesc sa fac vreo referire la el, de frica…de frica? De ce sa scriu ceva de Dumnezeu? Poate ca El e doar un alt farsor, sau el e papusarul ce ne manevreaza vietile, se intelege de lasine ca noi suntem niste papusi, dar mai devreme am zis ca suntem viermi… Nu inteleg insa de ce papusa mea are rol de sluga, de vierme, de rama, asta nu inteleg; si stiu ca aici am mentalitatea romanului de rand, si poate ca gresesc, ar trebui sa-mi port singura crucea, sa-mi vad de viata mea, dar nu pot sa inteleg cum unii trebuie sa traga la jug pentru ceva, si altii o iau de-a gata, de parca Dumnezeu ar lucra din cand in cand pro bonno, asa, mai face cate-o opera de caritate, sai creasca rating-ul…

Cand eram mica, eram convinsa de faptul ca Dumnezeu e roman, pentru ca Dumnezeu e simplu, si romanii sunt simplii, in esenta, la supratafa, insa, vrem sa fim complicati. Degeaba, suntem toti niste filfizoni, si poate ca si Dumnezeu este, pana la urma, roman! Asta nu inseamna ca e musai sa fie un filfizon! Voi interpretati, cum vreti, dragi mei cititori!Nu veau sa ma intelegeti gresit, eu una nu am nimic cu EL, desi nu il inteleg de cele mai multe ori; stiu, am cam multe pretentii, din moment ce de-abia ma pricep pe mine…Dumnezeu e EL, si asta, e, totusi as vrea sa fie viata mai usoara, si sa mai fie din cand in cand usor si pleru cei carora le estee greu… Nu vreau sa fiu draguta, eu reprezint grotescul aici, eu ma revolt impotriva nu stiu cui! Sau pate ca incerc sa explic ceva absurd, am uitat ca trebuia sa imi desenez libertatea si fericirea pe o cola, presupun ca am ramas fara creion, sau fara cerneala! Am obosit sa urlu, am obosit sa implor si sa astept, am obosit pur si simplu sa ma zbat, si e pacat, stiu, pentru ca nu mi0a trecut inca timpul, dar simt ca imbatranesc… probleme existentiale inoportune pentru un copil ce ar trebui sa doarma acum… mai sunt eu oare copil?  Dar mai exista copii pe lumea asta? Sau sunt si ei copii marunte ale adultilor prost platiti? Sunt forme anemice fara fond, pentru ca notiunea de copil s-a pierdut undeva pe drum.  Nu mai exista copii, copii isi cara in spate parintii, copii cresc fara sa simta si dintr-o data se intreaba ce i-a lovit.  Si nu mai dorm ca altadata, acum fac sex, beau mult alcool, copii nostrii fumeaza!

Copii nostrii de azi nu au catuse puse de parinti, ei fac bilanturi profunde zilelor ce voe veni intrebandu-se de ce sunt tristi, si batrani, si singuri… Copil bartan, si singur…

Si mi-as dori sa pot gusta din libertate, sa nu tin cont de haturi si de chingi, sa plec departe, departe de copii astia morbizi si mult prea adulti pentru mine.

De ce fac copii sex de mici?

Aha ha ha, ce  intrebari existentiale ma preocupa la ora asta tarzie, cand copii dorm! Pentru ca sunt mici…

Si de n-ar exista haturi care sa ma tina, si chingi care sa imi stranga si sa imi raneasca pielea, si mai mult decat pielea, orgoliul, sa imi raneasca orgoliul… Orgoliul asta murdar care naste monstrii in sufletul meu, in sufletele tuturor… Origoliu, mandrie, onoare, spune-i cum vrei tu, sau da-i un alt nume, inventeaza cuvinte si pentru el, fa-l sa sunte mai frumos sau mai urat, oricum ar fi, tot orgoliu se numeste, orgoliu care transforma prieteni in inamici, care incepe razboaie si curma vieti. Orgoliul ma macina!

Nu poti trai singur ca om, trebuie sa stii sa traiesti printre oameni!chiar daca de mici, copii fac sex…

De ce fac copii sex de mici?

Fac supa

Ce-mi  veni mie in seara asta, acum vreo 20  de minute mai exact, ca ar merge o supa degeaba asa, doi cartofi, o ceapa si apa, stiti voi, reteta de spital. Zis si facut, ma duc la bucatarie, curat cartofii, curat ceapa, pun apa intr-o oala si ingredientele, niste vegeta (de fapt maggy secretul gustului, dar n-are importanta, daca primele condimente cu extra-gust aparute dupa revolutie se numeau vegeta, si le folosea toata lumea, asa se numesc toate derivatele, deci vegeta sa fie), ulei si morcov amestecat cu telina. Dau drumul la foc si plec in casa, dau mesaj la boy-friend, ca sa ma laud ca „fac supaaaaaa!”, si ma intorc dupa 5 minute in bucatarie. Acolo, mamaia. Se uita la mine, ma uit la ea. In final zice: „Faci supa?”

Eu: „Da, fac, sa nu imi umblii la ea, ca vreau sa o fac cum vreau eu!

Mamaia: „Bine! Auzi, da nu pui si niste taitei?

Eu: „Nu, nu imi plac taieteii”

Mamaia:” Da nu pui de niste galuste, ca iese mai buna!”

Eu: „Nu dom’ne, ca la spital vreau sa fie!”

Mamaia tace.

Plec in casa.

Ma intorc dupa cinci minute, mamaia, tot acolo. Ma uit la ea, se uita la mine, ma duc la supa, amestec acolo ce amestec. „Auzi, da nu trebuia sa fie gata pana acum?”
Mamaia se uita la mine si incepe sa rada…generatia cartofi prajiti, eu sunt aia!

In concluzie, da, fac supa, e mare filosofie pentru mine!

Revin cu poze 😉

E.M.I.L.

Si eu un fan ahtiat dupa ska, dupa punk, rock, si in general muzica buna. Sunt adoratoare de ska-punk romanesc, in special de E.M.I.L. si astept de ceva timp sa scoata ceva nou. E-adevarat nu am cumparat albumele in original, deci nu sunt chiar polliticaly corect, dar mi-am promis sa incerc sa ajung la concertele lor „cand oi fii in Bucuresti” (locul ala unde umbla cainii cu covrigi in coada), si mai ales sa imi cumpar albumele lor, ca sa pot sa ma numesc si eu fac declarat E.M.I.L. .  Pana atunci astept, mai ascult muzica piratata, ca na, asta-i sistemul (sper sa nu ma aresteze cineva ca „dau pe post” din casa). In fine, azi caut pe youtube sa mai ascult cate ceva, cand dau peste frumuseste de melodie noua scoasa de ei, ma uit mai bine, inca una. In concluzie, sunt foarte fericita. Luati de ascultati:

E.M.I.L-Vis in soapta

E.M.I.L.- Raman la fel

Dimineata unei nopti de iarna

M-am ridicat cu ochii lipiti din pat si mi-am tarsait picioarele pana la baie. „Cat dracu’ o fi ceasu’?” ma gandesc in timp ce ma spal pe dinti si imi privesc mutra acra, murdara de pasta de dinti in oglinda. Ma intorc in casa cu aceeasi expresie de om proaspat trezit din somn si cu multi draci pe instrumentul de tortura numit ceas desteptator (telefon desteptator, in cazul meu). Mda, ma sunase pe la vreo 7 domnul iubit sa imi dea desteptarea:
„-Te-ai trezit? Hai, trezeste-te!
Si eu, mormait: -Mahaaa, imediat!
-Nu te cred, trezeste-te, hai, sa aud patul cum se misca cand te ridici!
Eu, la fel de mormait: -mAHAAA, stai asa! Ma ridic din pat si dau sa ma asez la loc.
-Te-ai ridicat?
-Da, ma pregatesc sa deschid usa sa ma duc la baie!
-Nu te cred, deschide usa sa aud!
Deschid usa, o inchid la loc fara sa ies din camera.
– Diana, ai iesit din camera?
– Da mi-e soooomn! Lasa-ma sa mai dorm putin! (acelasi glas mormait, ranchiunos chiar)
– Te inteleg ca ti-e somn, te ia cu rau, stiu cum e!
– Nu stii cum e!
Liniste…
-Diana? Dormi? Ai iesit din camera?
-Da dom’ne am iesit, hai lasa-ma ca te sa ma spal pe dinti!
-Ok, vorbim mai incolo!
-Ok, pa!
-Pa!
Inchid telefonul, ma bag la loc in pat, mai dorm 10 minute…”
M-am trezit apoi, cu aceeasi stare de gratie cu care ma trezise boyfriend, si trag o pereche de blugi pe mine. Ma duc la baie, ma intorc, ma uit la ceas, mai aveam vreo 10 minute la dispozitie. Eh, si daca intarzii 5 minute, imi zic eu in gand si arunc telefonul cat colo. Abia acum incepe dilema: Cu ce ne imbracam azi? Moda toamna-iarna in garderoba personala se constituie dimineata cu ceva care arata decent fara sa fie calcat, deci pull-overe, daca e mamaia disponibila la calcat, indraznesc sa visez la camasi, bluzite nu stiu de care, etc, daca nu, pofta-n cui, merge si cu pull-over. Si ce mi se paru mie de dimineata, ca e cam frig afara, asa ca trag repede o bluza necalcata pe mine si pe de-asupra un pull-over, ascund bluza cat pot (tot degeaba ca ieseau manecile pe afara,chestie care ma scoate din sarite), imi fac ghiozdanul (mi-e lene sa il fac de seara) si hai sa ne uitam de o esarfa. Am multe esarfe, dar nu port decat vreo doua, pe celelalte nu prea stiu la ce as putea sa le asortez, asa ca stau cuminte in banca mea. Ce-mi da mie azi prin cap, ca esarfele mele iubite nu merg nici una cu ce sunt imbracata, asa ca pun ochii pe una din matase (bleah, nu imi plac esarfele din matase) cu buline galbene. Hai ca merge, da e nashpa, ce, port eu esarfa din matase, e mai de mama asa. Hai ca pana la urma o pun la gat, arunc o pereche de cercei in urechi si hai la scoala. Ma uit la ceas, au trecut deja 20 de minute, mai e putin si se suna. FUCK, sa vezi intrare ce-mi fac si astazi, oui, oui, je suis une pricesse, les pricesses intarzie mereu (smiley face). Deci, echipata bine de iarna, cu geaca groasa pe mine de aratam ca un ursulet, cu fular la gat si toate cele, urata, ca doar e dimineata, si mai ales, nemachiata (ca mi-a fost lene, intarziam si nici nu imi place sa ma machiez) purced spre scoala. Nu stiu daca voi va simtiti asa, dar eu una, cand sunt incotosmanata cu n-shpe bluze pe mine, si mai am si geci pe care le urasc, si esarfa de matase la gat, ma simt tareeee urata. Si mai mult decat atat, ma simt si mai urata cand dau peste vreo pitzipoanca aranjata, machiata, parfumata, care arata mult mai bine ca mine la matusalemica ora 8 dimineata (E asta o forma de pitzipongeala,nu?). Deci, mergand eu ca ursul Baloo printre noroaie, ma gandeam ce frumos ar fi sa dau peste vreo madamazela din asta gatita. Ajung la scoala, si da, dupa cum va puteti da singuri seama, am dat si peste o madmanzela.
Cand am intrat in clasa mai erau vreo 5 minunte si se suna, am zis „Buna dimineata!” cu zambetul pe buze, diriga a replicat posomorata ca „Da, foarte buna dimineata!” (adicatelea: „Iar intarziasi? Pai asa ne fuse vorba? Nota scazuta la purtare!”-smiley face-) Ma asez in banca si astept sa treaca timpul, aceasta fiinta supra omeneasca ce partoneaza universul (asta ca s-o dau in diverse).
Ah, si am uitat sa va spun, azi am reusit, in sfarsit, sa termin! Pai cum ce sa termin? „Procesul”, de Kafka, acum pot sa beau „Zaraza”, nu?

Ok, initial voiam sa pun reclama aia cu „kafka e un fotbalist ceh”, dar am dat peste asta, mult prea tare! (smiley face)

Later edit: Ovidiu vrea sa ne-o arate pe a lui iubita! 😀

Poveri si bucurii marunte

Drag auditoriu, ce ma fac eu cu geografia? Ce ma fac? Ce ma fac? Cam asta e intrebarea pe care mi-o tot pun de ceva zile incoace. Si raspunsul ar fi simplu si firesc: „pai ce sa te faci, te pui cu burta pe carte”; adica iau cartea, o pun pe pat si ma asez cu burta pe ea? Sau cum altfel?! Da, complicat dragii mei, complicat ca de obicei, numai probleme in viata asta de zi cu zi, tre’ sa dai din coate, sa raspunzi corect and te asculta, sa nu raspunzi la aia care iti zic chestii urate, se iau de tine aln-dala, ca sa se simta ei importanti, etc… Mama zice ca asta se cheama diplomatie, eu zic doar ca m-am saturat. Vreau sa termin odata cu tot circul asta numit asteptarea BAC-ului, pentru ca produce depresii, lipsa de chef, mai ales cand vine vorba de invatat. Vreau sa se termine, si mai e asa de mult… Cred ca v-am zapacit cu problemele mele legate de BAC-ul ce se apropie cu pasi repezi de mine, si e normal, sunt clasa aXIIa, supotati-ma, ca oricum nu scriu des, si oricum nu prea ma cititi, si ce mai conteaza, imi vine sa renunt la blog. Dar am datoria morala (si financiara, ca doar am mai platit un an la domeniu) sa continui. M-am saturat/plictisit/enervat, parca nu mai are nimic acelasi farmec, totul se intampla, si atat.  Ma simt ca o euglena verde, ca o amiba, ca un microb… Inca nu am reusit sa ma trezesc la timp pentru prima ora, bine macar ca ajung la cea de-a doua, e o performata, desi in continuare se comenteaza pe chestia asta. Ma enerveaza genul ala de oameni care ii freaca grija de ce fac altii, care se baga in seama asa de amorul artei; zau, i-as jupui de vii, spanzura, transa etc. etc. etc. Am reinceput sa ascult muzica! Adevarul e ca numai asta mi-a mai ramas, o ultima placere ascunsa. Si mi-era dor sa ascult niste muzica buna, pentru ca am facut o pauza destul de mare. Si chiar imi lipsea muzica mea, din vremurile mele de „razvratire”, cum imi place sa le spun, sau ma rog, din vremurile mele frumoase, de prin clasa a10a-a11a si nu numai. Incepusem sa o iau razna, sa simt ca imbatranesc! Nu realizam ca motivul pentru care imbatraneam era lipsa unui „ceva” ceva esential-muzica… Si ce bine si frumos e sa dai drumul la muzica si sa o lasi sa mearga, sa savurezi voci, chitari, tobe, bassi si versuri…it feels good, blody good 🙂 La final, doua melodii super dragi mie, pe care le ascult in prostie acum : Maria Magdalena Danaila- Ce mai faci?

Emeric Imre-Nebunul de alb (versuri Adrian Paunescu, of course:)

„I-aud prin batalii din vreme-n vreme

Ostasii garzii tale ti se-nchina

Iubita mea cu foarte mari probleme

Cu chïp slavon sď nume de regina”

Bani pe net

Stie cineva o metoda prin care pot castiga niste banuti pe net?  Daca stiti, va rog, lasati un comentariu ceva! Am nevoie de ajutor, multumesc!

Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

Circula de vreo doua saptamani prin blogosfera romaneasca o leapsa simpatica foc la care tanjeam de ceva vreme, dar daca nu ma invita nimeni, nu ma invita si basta. Asa ca mi-am alocat-o singurica de pe blogul denisei, sau mai bine zis, i-am cerut voie sa o preiau. Si bineinteles ca nu a fost nici o problema. Asadar, lepapsa sa fie: Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

Pai, daca nu mi-ar fi frica:

-As pleca intr-o seara de vara la mare, pur si simplu, fara sa tin cont de banii din buzunar, sau de ce vor zice parintii, m-as urca in trenul ala frumos care opreste in gara pe la 10 si m-as duce la mare. (asta e mai pentru vara asa)

-Le-as zice la toti cei care ma enerveaza, in fata ca sunt niste limbrici si nu dau doi bani pe parerile lor, ca ma enerveaza comportamentul, si felul lor de a fii, si tot in general, mi-as lua traistura si as pleca unde as vedea cu ochii.

-As fii mai acida pe blog atunci cand ma enerveaza cineva

-M-as urca pe munte

-I-as zice mamei ce ma enerveaza la ea, si nu i-as accepta plansul si argumentele

-As fuma o tigare in baia scolii, asa, sa nu zic ca n-am facut-o si pe asta.

Leapsa i-o dau lui Oaki, Edy si Andra