In final ramane scrum…

Am aprins lumanrari mortilor, am aprins noaptea, cu lacrimi in ochi si umbre de regrete. Am plans mortii care nu aveau sa mai vina, am plans lumina slaba din flacara ce palpaia de dupa fereastra, am privit mormantul de departe si mi-am imaginat ca ma priveste…

Profund..profund am resimtit mortile ce vor sa vina, am resimtit trecul si viitorul si le-am regretat greselile savarsite si nesavarsite, am regretat avalansa de ganduri necurate si poftele carnale satisfacute cu vinovatie in noaptile intunecate de nori…

Plangand am sa iti sfasii hainele, si pilelea, pana ce va ramane numai scheletul, si numai inima sa-ti mai bata in corp, dureros, salbatic, carnal. Durere…meriti durerea ca pe o izbavire a mortii, meriti moartea in sine ca sa te speli de pacate, meriti pacatul in sine ca sa te minti ca iti traiesti viata…pacatul, savarsirea lui, moralitatea… Moralitatea?

O viata morala cara in spatele ei o tona de frustrari, cantate in tonalitati inalte de voci satanice ce te ispitesc spre pacat, iar pacatul la randul lui te poseda prin frustrarea savarsirii unei fapte ce te rusineaza. Deci suntem o specie frustrata…frustrare…frustrarea de a nu face sau a fi facut ceva. Frustrarea? O simpla nemultumire a speciei umane, o specie murdara…daunatoare…

Ochii plini de lacrimi, furie nascuta din rusine, sau rusine nascuta din rusine? Simt cum neputinta imi impanzeste ochii si imi intuneca simtirile…simt, simt ca cerul devine incet-incet negru, simt ura…tu, o simti?

Tu simti iubirea? Un suflet inocent simte ura? Un suflet inocent distinge adevarul din minciuna? Un suflet inocent, moare, se stinge incet, ca lumanarile ce ard pana cand ceara se termina. Un suflet inocent se perverteste in timp, din cauza oamenilor, caci oamenii isi strica semenii curati, isi strica vecinii de habitat, isi strica planeta, isi ranesc corpurile, sufletele…

Un suflet poluat gaseste oare drumul spre purificare? Un suflet poluat cu mizerii isi doreste oare sa fie iar curat? A fost oare sufletul acela curat?

M-am inrait, isi spune sufletul, m-am umplut de furie, de greu si simt cum ma reneaga puiul omului, puiul de om; te repudiez puiule de om, te repudiez cu ura, te repudiez cu mila, te repudiez si te caut sa te iau inapoi, sa te cresc acum, in vremurile astea tulburi, cand toate s-au rasturnat cu susul in jos, cand mortii invie, cand tinerii mor, cand aurul pretuieste mai mult decat iubirea. Vino inapoi, pui de om, vino inapoi sa-ti protejez inocenta intr-o colivie de aur din care vei vrea mai tarziu sa scapi, sa zbori liber, sa te murdaresti, sa inoti intr-un ocean poluat, sa-ti poluezi viata si sufletul, si sa te invininezi cu necazuri. Vino puiule de om,dormi, in curand va fii mai bine…

Vino puiule de om, curand vei iubi, si vei simti iubirea ca un ac ce iti injecteaza in inima venin cald, si dulce, un venin verde, ca demonul din operele lui Shakespeare, demonul verde, gelozia. Vei vrea ca ceea ce iubesti sa fie numai al tau! -pui de om, prost ce esti! Nu vei stii tu vreodata ca egoismul duce la pieire? Imparte puiule de om, dar nu da totul, pastreaza pentru tine ce e mai frumos, ce e mai profund, si afunda-te in ele cand ceilalti oameni iti calca in picioare visele, cand te dau la oparte fara mila, cand te pun la zid si te acuza de nimicuri zburatoare. Eheee, puiule de om, ce de mai viata de rahat te-asteapta…

Ea

 Te priveste cu ura de sub claia de par negru, are pe figura frumoasa sapate urmele lacrimilor si frustrarea, frustrarea de a nu avea ceea ce isi doreste, de a fi singura impotriva curentului, in mintea ei, tu esti un om fericit, ai ceea ce ea nu a indraznit macar sa viseze.

Se chinuie insa sa socheze, prin fapte, prin haine si prin atitudine, ei nu ii pasa de nimeni si de nimic, ea te uraste si pentru faptul ca ti-ai luat pixuri noi de la buticul din colt, te uraste pur si simplu, pentru ca nu a invatat alt sentiment in afara de acesta. Nu stie, nu  are cum sa stie diferenta dintre bine si rau, ei ii e totuna.

Merge indiferenta, cu ochii mari, frumosi, stralucind de tristete si cersind afectiune, isi infige mainle adanc in buzunare si isi blesteama soarta, parintii, prietenii si toate lucrurile respingatoare din viata ei. Cu toate astea e inca  un copil, unul maturizat prea devreme. Se inchide in crusta ei si nu vrea sa mai iasa acolo. Daca te apropii prea mult de ea, te zgarie si fuge, nu care cumva sa patrunzi prea mult in profunzimea fiintei ei.

E un om fragil, frumos pe dinafara, frapeaza prin cap, figura, mers, epateaza mai bine zis, pentru ca hainele ei au o personalitate aparte, ca si cea care le poarta, au o tristete ce se revolta, cum si ea se revolta prin fiecare por al fiintei ei, asa si tesatura tipa si striga deasupra pielii ei albe. E o fiinta ciudata, copila asta adulta. E cinica, rea, jigneste si sfideaza in acelasi timp, refuza sa asculte sfaturi si face exact invers, intra in buclucuri, incearca sa se sinucida, isi agaureste pielea si si-o coloreaza…

Nebunie, razvratire, copilarie furata, dorinte ascunse…..pana unde o sa se ajunga?!?

Suntem prea imaturi ca sa crestem…

 Azi am realizat ca pe zi ce trece cresc mai mult, si as vrea sa fac o vraja sa opresc timpul in loc, sa ramana acum, cand mi-e bine, sa nu se mai faca noapte si nici dimineata, sa fie ziua continua si vacanta, si sa traiesc in atemporalitate,  sa ma bucur de nemurirea mea si de tinerete.

Acum 3 ani numaram 15 primaveri, si imi placea, eram boboc la liceu, ma simteam mare, dar nu extraordianr de mare . Incercam sa imi fac prieteni, eram fascinata de cei mai mari si imi placea cand ma bagau in seama, pentru ca era normal, eu eram mica, ei mari, eram oarecum importanta.

Cand am implinit 16 ani a fost si mai frumos, eram deja a10a, aveam mai multa libertate,  si 16 ani suna atat de frumos,de proaspat si de tineresc, si ma simteam mai importanta, pentru ca ma imprietenisem deja cu cei mai mari, chiar eram una din ei, si asta imi placea, poate fara sa realizez. Si eram eu, pseudo-copilul, adolescenta, mereu in asteptare de ceva nou, mereu cu ochii in toate partile. La 16 ani am trait cele mai frumoase momente, prima dragoste, prima strangere de mana, primul sarut…si totul a fost cat se poate de frumos, pentru ca m-am maturizat incet, si continui sa o fac, fara sa ma grabesc.

Am implinit 17 ani  inconjurata de prieteni, am luat suc si chips-uri si mi-au cantat „La multi ani!” in gara, tare, sa se auda in tot Lehliu. Si am ras cu totii pe bancile alea de piatra pe care ne-am petrecut vara. Mi-au facut cadou o insigna pe care scria „Mustacioasa”, nu ca as avea asa ceva, dar nu stiu ce l-a apucat pe Sax sa ma strige asa, si o cravata cu oite pe care nu am purtat-o nici acum pentru ca imi e mare, dar o ador, si cu atat mai mult cu cat e de la ei, de la prietenii mei buni. Si eram mare, dar nu adulta, nematurizata indeajuns, destul de nebuna sa ma catar in copaci sau sa ma joc cu papusi, destul de nebuna sa ma distrez, sa trag dintr-o tigara si sa tusesc pana imi dau sufletul din mine, sa cer Bloody Mary si sa scuip dupa prima gura. Si ar mai fi o gramada de „destul”, dar mi-ar trebui poate toata viata sa ii enumar.  La 17 ani am invatat ce inseamna sa ai niste prieteni care sa tina la tine, si la care sa tii, cu care sa vorbesti chestii serioase si sa razi de toate prostiile, sa vizitezi case parasite pe intuneric, sa mergi in padure noaptea (si am facut chestia asta de doua ori, chiar daca eram paralizata de frica si am zis ca nu mai intru in viata mea acolo). Am o gramada de poze, luam aparatul cu mine in fiecare zi aproape, iar cand ajungeam acasa le trimiteam spre Anglia. Pentru ca la 17 ani, am invatat ca o relatie la distanta tine, daca exista multa iubire si mai ales rabdare. Si am ras mult, in paseudo-copilaria mea, sau pseudo-maturitate.

Imi place sa cred ca inca mai am 17 ani, desi am intrat deja in al 18-lea an de viata, si va intrebati probabil de ce scriu acum postul asta, si nu cand voi implini chiar eu frumoasa varsta. Pentru ca maine, Ana, colega mea de banca face 18 ani. Si de-abia acum am realizat cat am crescut, cum a trecut timpul. Sunt o gramada de intrebari care imi vin in minte: Cum a trecut timpul asa de repede? De ce a trecut? Suntem destul de maturi sa ne asumam majoratul?

Eu ma simt copil, si ne simtim cu totii daca e sa te gandesti bine, suntem prea imaturi ca sa crestem, prea mari ca sa ramanem copii. Si e atat de dificil sa cresti…

Imi trece prin minte asa, tot ce am facut pana acum, cand eram racita si imi dadea mama sirop, si ma simteam protejata. Atunci mama eram cea mai frumoasa si tata cel mai destept si curajos. Asa cred toti copii, nu-i asa?

P.S. „La multi ani, Ana!”