Suntem prea imaturi ca sa crestem…

 Azi am realizat ca pe zi ce trece cresc mai mult, si as vrea sa fac o vraja sa opresc timpul in loc, sa ramana acum, cand mi-e bine, sa nu se mai faca noapte si nici dimineata, sa fie ziua continua si vacanta, si sa traiesc in atemporalitate,  sa ma bucur de nemurirea mea si de tinerete.

Acum 3 ani numaram 15 primaveri, si imi placea, eram boboc la liceu, ma simteam mare, dar nu extraordianr de mare . Incercam sa imi fac prieteni, eram fascinata de cei mai mari si imi placea cand ma bagau in seama, pentru ca era normal, eu eram mica, ei mari, eram oarecum importanta.

Cand am implinit 16 ani a fost si mai frumos, eram deja a10a, aveam mai multa libertate,  si 16 ani suna atat de frumos,de proaspat si de tineresc, si ma simteam mai importanta, pentru ca ma imprietenisem deja cu cei mai mari, chiar eram una din ei, si asta imi placea, poate fara sa realizez. Si eram eu, pseudo-copilul, adolescenta, mereu in asteptare de ceva nou, mereu cu ochii in toate partile. La 16 ani am trait cele mai frumoase momente, prima dragoste, prima strangere de mana, primul sarut…si totul a fost cat se poate de frumos, pentru ca m-am maturizat incet, si continui sa o fac, fara sa ma grabesc.

Am implinit 17 ani  inconjurata de prieteni, am luat suc si chips-uri si mi-au cantat „La multi ani!” in gara, tare, sa se auda in tot Lehliu. Si am ras cu totii pe bancile alea de piatra pe care ne-am petrecut vara. Mi-au facut cadou o insigna pe care scria „Mustacioasa”, nu ca as avea asa ceva, dar nu stiu ce l-a apucat pe Sax sa ma strige asa, si o cravata cu oite pe care nu am purtat-o nici acum pentru ca imi e mare, dar o ador, si cu atat mai mult cu cat e de la ei, de la prietenii mei buni. Si eram mare, dar nu adulta, nematurizata indeajuns, destul de nebuna sa ma catar in copaci sau sa ma joc cu papusi, destul de nebuna sa ma distrez, sa trag dintr-o tigara si sa tusesc pana imi dau sufletul din mine, sa cer Bloody Mary si sa scuip dupa prima gura. Si ar mai fi o gramada de „destul”, dar mi-ar trebui poate toata viata sa ii enumar.  La 17 ani am invatat ce inseamna sa ai niste prieteni care sa tina la tine, si la care sa tii, cu care sa vorbesti chestii serioase si sa razi de toate prostiile, sa vizitezi case parasite pe intuneric, sa mergi in padure noaptea (si am facut chestia asta de doua ori, chiar daca eram paralizata de frica si am zis ca nu mai intru in viata mea acolo). Am o gramada de poze, luam aparatul cu mine in fiecare zi aproape, iar cand ajungeam acasa le trimiteam spre Anglia. Pentru ca la 17 ani, am invatat ca o relatie la distanta tine, daca exista multa iubire si mai ales rabdare. Si am ras mult, in paseudo-copilaria mea, sau pseudo-maturitate.

Imi place sa cred ca inca mai am 17 ani, desi am intrat deja in al 18-lea an de viata, si va intrebati probabil de ce scriu acum postul asta, si nu cand voi implini chiar eu frumoasa varsta. Pentru ca maine, Ana, colega mea de banca face 18 ani. Si de-abia acum am realizat cat am crescut, cum a trecut timpul. Sunt o gramada de intrebari care imi vin in minte: Cum a trecut timpul asa de repede? De ce a trecut? Suntem destul de maturi sa ne asumam majoratul?

Eu ma simt copil, si ne simtim cu totii daca e sa te gandesti bine, suntem prea imaturi ca sa crestem, prea mari ca sa ramanem copii. Si e atat de dificil sa cresti…

Imi trece prin minte asa, tot ce am facut pana acum, cand eram racita si imi dadea mama sirop, si ma simteam protejata. Atunci mama eram cea mai frumoasa si tata cel mai destept si curajos. Asa cred toti copii, nu-i asa?

P.S. „La multi ani, Ana!”

Lumea copiilor batrani

Ne petrecem copilaria tanjind dupa maturitate, ne petrecem apoi intreaga viata tanjind dupa copilarie. Ne uitam la copii cum cresc, ne vedem pe noi insine imbatranind, suportam cu greu succesiunea zilelor si a noptilor. Totul devine din ce in ce mai apasator. Cu fiecare zi scursa, traiesc mai putin, cu fiecare saptamana mor incet, cand se termina o luna, ma deprim, cand se termina anul zic „Multumesc Doamne ca l-am apucat si p’asta”. Suntem copii batrani ai epocii globalizarii. Suntem cei ce trebuie sa invatam economia curentului, a apei si a resurselor naturale. Copii nostrii vor plati de pe urma risipei noastre, trebuie sa fim atenti cu toate actiunile noastre, cu tot…

Fa-ma Doamne sanatoasa cat sa vad ghioceii iesind indrazneti de sub zapada la finele lui februarie, ajuta-ma sa rezist cat sa mai mananc de cateva ori mere din pom, sa mai vad o frunza ruginie plutind prin aer si zapada cazand din nou peste asfalt. Pentru ca traim in lumea asfaltului, in lumea masinilor de mare viteza si a zagarie-norilor.

Ar putea sa fie doar o strategie de marketing, sau ar putea sa fie intr-adevar sfarsitul lumii, nu-i asa? Caci, auzind intr-una ca vine, incepi sa imbatranesti la gandul ca vei muri, sau ca iti vor muri copii inainte sa poata fi fericiti pe planeta pe care ai crescut. Imi vad urmasii traind pe o planeta indepartata, ca in secolul 16. Cu mijloace rudimentare, cu conceptii gresite despre viata, fara se se poata bucura vreodata de cartile de care eu m-am bucurat. Scriind poate o noua istorie, dand nastere poate unui nou pamant. Dar n-are rost sa ma sperii. Zilele se scurg, incet, dezolant, cu stiri, cu advertising agresiv, cu bloguri, cu urbanism si trenduri. Incerc sa supravietuiesc lumii mele supra-saturate. Incerc sa nu mai fiu un copil batran, chiar daca tot ceea ce stiu, aud, vad, imi imbatraneste simturile, si viziunea viitorului. Ma duc sa mananc o rosie de plastic…