Povestea mea este una simpla, adica, nici macar nu stiu daca este o poveste, i-as zice mai degraba ceva frumos, interesant de vorbit despre, frate, e o poveste pana la urma, mai mult sau mai putin reala, cu iz de melodrama ieftina, sau originala, s-o ia naiba, nimeni n-a mai trait cum am trait eu.
Sa incep cu inceputul, cu tentativele mele scriitoricesti esuate, cu mediocritatea ce se rasfrange din randurile mele, cu toate acele „romane”, incepute cu entuziasm, ca si „cel de fata”, de fiecare data convinsa ca „frate, pe asta il termin, intru direct in randul scriitorilor cu el”, si abandonat dupa prima pagina, pe motiv de „fraza prea putin aranjata, material prea scurt, in fine, imperfectiune”. Pai ce frate, eu sunt Balzac? Nu, adevarul e ca nu stiu ce vreau cu adevarat de la mine, nici de la condeiul meu virtual, imi doresc totusi sa scriu, sa scriu ceva frumos, care sa va placa voua, imbecililor, voi, care o sa imi criticati fraza mediocra, si subiectul mult prea des abordat de scriitori, si stilul, si curentul, si dracu sa o ia de originalitate, ca toata lumea e intoxicata cu informatii si visam toti un vis efemer de originalitate coclita.
Dar sa o iau cu inceputul, sau cu mijlocul, in fine, Matei imi canta la chitara, si o sa ma intrebi de ce Matei, e, uite de aia Matei, ca imi place mie numele asta, si am vreo 3 personaje cu numele Matei, dar ce sa o mai lungesc, acest Matei e mai special, are corespondent in lumea reala… Deci, Matei imi canta la chitara, facea uneori gestul asta, si nu isi dadea seama cat de multa placere imi provoca in momentul in care incepea sa se joace pe chitara aia. Stii, mangaia asa corzile, frumos, o facea sa cante, incerca si cu vocea dar renunta de fiecare data, pe motiv „ca nu avea ureche”. Imi placea la nebunie cand se apuca sa imi cante bucati din Iris, si stateam asa, ghemuita, cu fundul pe scara aia rece de la intrarea din spate a scolii generale pe care o terminasem „magda cu laude” amandoi, la intervale de timp diferite. Acum radeti de gaselnita asta cu „magda cu laude”, ei bine, nu eu am inventat-o, cred ca am citit-o pe blogul lui Cabral, sau ceva de genul. Dar sa ma intorc la subiect, tu, Matei, cantai si te opreai cand apasai gresit vreo coarda si chitara scotea vreun sunet aiurea, ma priveai rusinat, de parca eu as fi fost o profesoara la scoala de muzica si tu un elev amarat in timpul testarii. Si asa, jenat, incepeai iar, acelasi cantec, si iti iesea, si greseai iar, si se repeta figura, si te priveam asa, cum te enervai de propria neputinta, de parca ai fi fost la un coert si ar fi trebuit sa dai tot din tine, sa nu te pomenesti ca arunca cineva cu morcovi si rosii… Matei, nu te gandeai ca erai doar tu cu mine, ca adoram fiecare zgomot pe care il scotea nenorocita aia de chitara?
– Stii ,mai Matei, mi-ar placea sa stam asa uneori si tu sa canti la chitara si eu sa scriu…
– Pai ce sa scrii
– Nu stiu, uite asa, cum stam aici, si tu canti la chitara, si as vrea sa scriu asa, toate chestiie care imi trec prin cap acum…
– Si ce iti trece prin cap?
– Eh, nu stiu sa iti explic, ar trebui sa scriu pe ceva, daca as incepe sa iti vorbesc despre toate prostiile care imi trec prin cap s-ar pierde in vant…
Si Matei a zambit, asa cu zambetul lui special, cu buzele lui perfecte, frumos conturate, am vazut cum colturile indreptate in jos se ridica si ochii se umezesc un pic, sa formeze un zambet perfect, cu tot sufletul…
-Bine mai Sophie, nu imi zice daca nu vrei…
Si aerul tau debusolat, buza de sus acoperind-o pe cea de jos, vesnica intrebare…
Ma gandeam…bine, sa fiu sincera nu imi amintesc exact la ce mai gandeam, stii imi vine cate o chestie si o dezvolt asa ca nebuna, ma afund intr-o idiotentie tipica mie, ma pierd in detalii, imi laud de una singura perfectiunea frazei, si ma oftic, doamne in ce hal ma oftic ca nu am o foaie si un pix sa notez toate astea.
Matei, as vrea sa ma pictezi in note, as vrea sa stai pe coltul patului si sa canti si eu sa ma prefac ca dorm si sa ma bucur de gandurile mele poetice, romantice, sa imi doresc cu ardoare un carnetel in care sa iau notite dar sa imi fie teama sa ma ridic, sa nu spulber odata cu ridicarea mea, vraja… Matei, visam demult sa am un iubit pictor, sa ma picteze cu pensule, sa isi murdareasca hainele in culoarea pielii mele, si a parului, si a bluzei mele albastre, dar sa stii, Matei, ca tu ma pictezi mai bine decat ar face-o un pictor. Matei, tu ma iubesti, copilule, ma iubesti si ma pictezi cu ochii, cu mainile, ma pictezi cu chitara ta albastra, ma pictezi cand imi canti Nirvana, ma pictezi in somn, ma pictezi prin muzica…
Sa nu crezi Matei ca te-as vrea altfel, stii, ai acel talent deosebit, cum sa iti explic? Tu nu ma iubesti in clisee ieftine…
Am auzit mai demult un banc in care o tipa ii spune unui tip in lift „Fa-ma sa ma simt femeie!” la care el se dezbraca de camasa, o arunca pe jos si ii spune femeii „Ia-o, spal-o, calc-o!”. Si acum, tu, cititorule, intreaba-ma ce vreau sa spun cu asta? Pai sa iti explic, fa-ma sa ma simt mica, proasta, neinsemnata si am te venerz ca pe un zeu, apoi ridica-ma de jos, sterge-ma de praf, imbarbateaza-ma, spune-mi ca nu e chiar asa, si am sa te iubesc mai mult decat ma pot iubi pe mine… vezi Matei, tu stii sa faci asta… Si cand ma umilesti aruncandu-mi in fata toate defectele mele, toate greselile, simt ca sunt pe cale sa te pierd, si dramatizez, si dramatize, si ma urasc ca fac asta, dar nu pot… Ce combinatie stranie de femeie…cine ma mai poate intelege? Nici eu nu mai pricep ce vreau…
Te iubesc Matei, te iubesc si te urasc in acelasi tip, si sunt geloasa pe tine, pe trecutul tau, pe hainele tale, pe prietenele tale din copilarie. Pe fufulitele care se dau la tine prin metrou, prin tren, pe strada, pe look-ul tau neingrijit si pe felul in care le savurezi adoratia, cum te bucuri de fiecare privirea aruncata pe furis, cum le refuzi si te bucuri de dezamagirea lor…… Hai mai Matei, vroia si ea sa bea o cafea cu tine…
„Nu dau doi bani
Pe doua tate bronzate…”
La urma urmei, sunt doar o pipita, o fufulita prostuta care plange cand asculta „November Rain”, si melodia de la „Titanic”, melodii de gagici, cum spui tu, si imi plac si Tapinarii, cu tot misoginismul lor atroce cu tot, imi plac pentru ca am auzit de la tine de ei, si daca am auzit de la tine si sunt parca o particica infima din tine…
Uite Matei, ma enervezi, pe bune ma enervezi uneori, imi creezi frustrari, asa, nu stiu, asa, ca ai ascultat atata muzica, as vrea sa stiu si eu jumatate muzica cat stii tu, si ma enerveaza, ca uite, ma chinui sa ascult asa cate o bucatica dintr-o formatie, si nu pot sa retin, ma plictiseste, pana la urma o dau pe ce stiu eu ca imi place, dar raman cu frustrarea, la fel ca atunci cand te apuci de o carte si nu poti sa o termini, si ea ramane pe un raft, prafuita, aruncata aln-dala, fara sa o mai deschida cineva pentru multa vreme, cu semnul lasat unde ramsesei tu…eh, poate o sa o reiau intr-o zi. Asa si cu muzica, realizez ca sunt un zero in ceea ce priveste muzica ascultata, la fel, sunt un zero in privinta cartilor pe care le-am citit. E adevaram am citit mai mult decat multi, dar, pana mea, vreau si eu sa fiu jurnalista, nu tentativa nereusita, mediocra…
Nu ma visez nici profesoara in vreun liceu…”ce viata trista”, imi zic, si tare mi-e frica sa nu ajung sa fac ceea ce nu vreau…la o adica, sa ma trezesc cu orizonturi infundate, habar nu am…e vreo profesie in lumea asta care sa nu iti ingusteze orizonturile? Daca este, atunci asta se numeste jurnalism, si eu asta vreau sa fac Matei…
Dar ce te intereseaza pe tine?
Si daca nu te intereseaza, ce? Pana mea, ma asculti pana cand termin de insirat frustrari pe coli albe, ca doar ai rabdare, mai, Matei…
Uite, iti spuneam ca sunt doar o pipita, si sunt, zau ca sunt o amarata de pipita care nu stie ce dracu are de facut, nu stie sa salute pe strada, nu stie sa vorbeasca cu oamenii ca lumea, se face de rahat in multe situatii, si… cum zicea o pitipoanca printr-o sud-americana „ce greu e sa fiu eu”…sa dea dracu, oricine ai fii, e greu sa fii tu. Pentru ca din momentul in care rama aia intra in mar, te-ai dus dracului, esti blestemat sa traiesti, si asa, cu colici la inceput, cu raceli pe parcurs, cu crize existentiale si apoi cu crize financiare et co, tot iti duci viata aiurea, pana se indura de tine Providenta si te scoate din circuit. Totusi, there is a hope, mai te indragostesti, mai razi, mai vorbesti despre cum o sa nenorocesti alte suflete carora o sa le dai viata candva… apropo… stii Matei, mi-ai spus, si mi-a placut asa de mult, mai Matei, mi-ai spus ca atunci cand faci copii iti trebuie o dispozitie speciala. Si eu am zis ca atunci cand faci copii, faci dragoste, nu sex… Si tu te-ai uitat asa la mine, si mi-ai zis ca nu trebuie sa faci copii ca sa faci dragoste… Matei, nu-i asa ca trebuie sa iubesti ca sa faci dragoste?
M-ai luat in brate ca pe o scnadura si m-ai invartit, si nu cred ca iti dadeai seama ce fericita eram acolo, la tine in brate, asa cu stomacul in dreptul inimii, si cu inima coborata in el, si cum radeam ca o bezmetica in timp ce lumini, pomi, stele si luni se perindau prin fata ochilor mei… Matei, sunt o prosta indragostita, pierduta, aruncata in valuri, geloasa pana la ultima stea si ingrozitor de nebuna…pricepi Matei? Te iubesc…
Reverie 