Scumpa mea bucata de hartie ingalbenita de timp. Vreau sa stii….e atat de greu…Vreau sa stii, ei bine, vreau sa stii ca te iubesc, pentru ca, in ciuda singuratatii mele din ultimul timp, tu imi esti unicul sprijin. Doar tu stii sa ma suporti, prin cele cateva cuvinte mazgalite cu cerneala ce se afla pe tine. Poate parea ciudat acum, dar sa stii ca te pretuiesc foarte mult, caci fara amintirile ce zac intinse pe tine, viata mi-ar fi mult mai trista, si as trai-o cu impresia gresita.
Vreau sa multumesc cernelii furate din calimara, si penitei care te-a mangaiat candva, si mai ales mainii care a manuit penitei, vreau sa multumesc pentru amintire, pentru fericirea de a stii ca un lucru atat de frumos poate sa supravietuiasca chiar mortii. Si tu, hartia mea iubita, esti dovada incontestabila a acestei miaculoase supravietuiri, si iti multumesc pentru ca, desi patata de lacrimi, mootolita de maini si uzata de vreme, continui sa traiesti, sa pastrezi in tine cateva cuvinte scrise de un om c a fost odata viu.
Dragul meu soldat, te-am rugat de atatea orisa ai grija de viata ta, te-am rugat de atatea ori sa te ascunzi, sa fii las daca va fi nevoie, sa supravietuiesti si sa te intorci acasa teafar. Dragul meu soldat, am tot sperat ca vei aparea din clipa in clipa in pragul usii mele si vei fi la fel ca in ziua in care te-am vazut ultima oara, tanar, teafar si frumos. In urma n-ai lasat decat bucatica asta de hartie care ma ajuta sa supravietuiesc fiecarei zi pe care realitatea cruda mi-o arunca in fata. Bucatica asta de hartie ma ajuta sa sper, inca din ziua aceea fatidica, sa sper ca intr-o alta dimensiune ne vom reintalni si va fi totul cum a fost inainte sa pleci. As fi vrut atunci sa opresc razboiul, sa ucid pe cei care l-au hotarat, sa fie pace din nou in lume. Nu puteam intelege asemenea lucru, cum oare pot oamenii sa se lupte intre ei fara ca macar sa se cunoasca. Poate ca daca ar sta de vorba s-ar intelege chiar bine, poate ca daca s-ar gandi o secunda, ar renunta la orgolii pentru binele oamenilor. Nu are rost sa moara atatia oameni, pentru nimic, nici macar pentru patrie. Patriotismul nu exista, nici curajul, decat inconstienta unora si inteligenta altora de a-i manipula pe primii.
Copilarii furate, vise spulberate, copii ramasi orfani, suflete distruse. Pntru ce, oare? Pentru o viata mai buna? Poate exista o viata mai buna in conditiile in care au murit atatia oameni? Poate cineva sa isi revina vreodata dupa ce a trait un asemenea cosmar?
Razboiul este o lupta a unor oameni care se cunosc, dusa de altii care nu se cunosc. Lumea se mobilizeaza, e cevea normal, dar daca lumea s-ar mobiliza pentru pace? Daca nu ar mai exista atata ura si dorinta de mai mult? Poate ca in momentul acela am reusi sa ajungem cu totii in Rai si ar veni pentru a2a oara Hristos pe pamant. Dar clipa aceea e departe.
Departe de povestea romantata a unei femei ce si-a pierdut iubitul in razboi, departe de visele sfasiate, nu sfarame, sfsiate cu slabaticie de catre forte necunoscute, razboiul este doar o pierdere de timp, si de resurse, si de vieti oamenesti. Traume, lacrimi varsate pana la secare, umilinta si disperare. Intr-un fel, purtam cu totii propriul razboi, in fiecare zi, de-a lungul vietii. Puratam razboi cu noi, cu ceilalti, cu lumea intreaga daca e nevoie. Dar razboiul nostru raneste infinit mai putin decat razboiaele ce s-au purtat pana acum si ce se vor mai purta, poate, pana la sfarsitul Lumii.
E o femeie interesanta, ea, la cei 80 de ani ai sai. A supravietuit razboiului, a trecut prin multe, a iubit si si-a pierdut iubitul in acest razboi absurd purtat de niste oameni ce sunt acum morti. In ochii ei se vede tristetea, dar si impacarea cu sinte, cu lumea, cu faptele la care a fost martora, desi era doar o copila atunci, desi a fost ascunsa in gunoi sa nu fie violata de soldatii aramtei inamice, desi simtea in aer miros de carne fripta si stia ca vine de la casele evreilor incendiate de soldati. Intr-o zi a cunoscut unul, imi povesteste, acum e batrana, draga de ea, e batrana dar tot frumoasa, cu parul alb in intregime, cu fata toata facuta cute si cu ochii tristi si inlacrimati. Imi povesteste despre soldatul ala neamt, cel care i-a lasat scris candva pe o hartie, in limba lui, trei cuvinte ce le-a descifrat tarziu, imi povesteste, cu o flacara arzandui in spatele ochilor sai mancati de cataracta, cum treceau intr-o zi trupele de soldati nemti prin satul ei, si ea era data cu ruj rosu. El a venit si a sters-o, i-a dat de inteles ca e mai frumoasa fara, si a invitat-o la o inghetata. De fapt, imi spune rosind de dupa ochelari, mai mult a tras-o cu forta, si ea a mers, isi dorea sa mearga, bineinteles, dar ii erafrica de pedeapsa parintilor. Dar sa dus si a mancat o inghetata de capsuni, facuta de o baba de acolo. Si au ras impreuna, desi intelegea cu greu ce zicea el, o amuza teribil cum dadea disperat din maini. Pana la urma a intrebat-o intr-o franceza stalcita „Comment t’apele tu?, i-a raspuns si ea, la fel de stalcit: „Je m’appele Ana”, „Ana, belle nomme, freuilen”. „Merci..” a zis si ea apoi a fugit, de frica sa nu afle parintii ei. Apoi a urmat o serie de intalniri, a incepu sa isi perfectioneze franceza, sa ii scrie scrisori lungi in limba lui Moliere si au inceput o corespondenta ce a durat cam un an. Apoi nu a mai primit nimic. Pana intr-o zi, cand a sunat la usa postasul, i-a dat un plic. Iauntru era o bucata de hartie mototolita, pe care erau mazgalite 4 cuvinte:”Ich liebe dich, Ana”. Recunoscu scrisul. Inuntru mai era o scrisoare, se pare de la un camarad de razboi, care o anunta de moartea lui.
autobiografica, avandu-i in centrul actiunii pe Santiago Zavala, fiul unui reputat om politic al acelei vremi si pe Ambrosio, soferul tatalui sau.
Reverie 