Retoric

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

Despre dureri si haos

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei „mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

Capacitatea de a abera

 Imi priveste maiile fara sa zica nimic, pur si simplu se uita le ele, ca si cum ar studia doua mere, sau doua bucati de hartie. Vede prin ele, apoi imi ia degetele rand pe rand, imi scoate inelul, il priveste, se joaca cu el si in final imi trece degetul prin mijlocul lui. Imi ridic ochii spre el si astept sa schiteze macar un gest, el, nimic, nici nu exist in universul lui. Parca e venit de pe alta planeta ma andesc cate-odata….

Mi-e tare greu sa scriu despre experientele personale, mai ales in momentele in care stiu ca  ceea ce scriu este citit si de altii. De aceea imi place sa inventez, imi place la nebunie, si inventez tot felul de prostii, pe care unii le iau de serioase, cum va fi luat de serios si chestia pe care am inceput-o mai sus. Da, sunteti curiosi nu? Sunteti curiosi cu totii ce se intampla mai incolo, daca o sa afle fata ce gandeste baiatul, daca el chiar o iubeste, daca exista drama acolo, sentiment, iubire sauminciuna, relatie de inter-dependenta sau mai stiu eu ce. Adevarul e ca nu stiu nici eu ce finalitate i-as fi dat tentativei aceleia de povestire, nu stiu pentru acea povestire nu are decat asa numitul inceput, nu ii stiu nici desfasurare,  cu atat mai putin finalul. In alta ordine de idei, in ultimul timp ” i can get no satisfaction” cu ceea ce debitez. De ce? Habar nu am… Dar o sa fie mai bine pana la urma. Ma gandesc sa ii fac o continuare la „Deep inside…”, Danei nu i-a placut ca era cam trista povestioara mea, dar Alex a zis ca e interesanta. Deci, voi vedea. Hai, nu ma injurati ca nu am scris nimic interesant pentru moment, am ceva la cuptor si cand o sa fie ata o sa va placa….hope so….

Am pornit de la ceva si am ajuns la altceva, mereu fac chestia asta, e asa un fel de viciu de care nu pot sa scap de nici un fel, mereu ma indepartez de subiect. Care subiect nici eu nu il mai stiu. Acum imi e somn, pentru ca am realizat ca nu am inghitit un strop de cafea azi, si sunt aproape dependenta de licoare asta, pentru ca simt cum pic din picioare daca nu beau intr-o zi, simt cum ma ia somnul asa, fara sa pot face nimic. This is sad, i guess…

In alta ordine de idei, astept cu nerabdare sfrasitul clasei a 12-a (desi nici nu am terminat-o pe a11a, dar in fine), sa scap de nesiguranta de a nu stii ce naiba o sa fac la Bac, daca inrtu sau nu la facultate, si mai ales, sa plec din capatul asta de lume in care imi tocesc talpile adidasilor. Da, iar m-a apucat nostalgia viitorului. Hahaha, cica daca vrei sa il faci pe D-zeu sa rada, fa-ti planuri de viitor, cred ca atunci cand schimba pe canalul meu rade mai ceva ca bebelusii aia de pe iutub cand vad o foaie cum se rupe….

Bla, bla bla….o sa vin cu ceva mai interesant in curand, acum nu stiu ce imi poate coace mintea….don’t hate me….

Sky is the limit?

Traiesc ancorata in lumea mea, o iubesc pot spune, desi uneori imi ofera surprize neplacute. Invat sa trec peste ele, sa le izolez intr-un colt si apoi sa dau „delete”.

Le urasc? De ce as face asta? Multi isi urasc vremurile pe care le traiesc, multi isi blesteama zilele, momentul in care Providenta a savarsit miracolul contopirii embrionului cu spermatozoidul. Eu nu imi blestem vremurile, ma multumesc sa imi para rau ca, poate, cei ce imi vor urma mie, nu se vor bucura de o lume atat de interesanta, si destul de linistita ca se se ocupe de lucruri superficiale, sau sa tinda spre absolut. Pentru ca, la urma urmei, suntem niste norocosi, demni de invidia generatiilor de ce ne-au precedat, noi nu traim nici razboaie, nici foamete, si daca totusi au loc razboaie in vremurile noastre, noi nu ne comfruntam cu ele, caci sunt departe, si scopul, cel putin cel decalarat este tot pacea si buna comuniune a oamenilor.

Singurul motiv care imi face inima sa isi inceteze bataile este stranutul, inima mea continua sa bata dupa scurtul repaos starnit de raceala, sau de polen, sau de praf, parfum, mai stiu eu ce ar putea sa produca fenomenul. Inima mea, in alte timpuri, ar putea inceta sa bata din multe alte motive, as putea fi pandita de dezastru la orice colt de strada. Fireste, as putea sa mor si acum, in clipa aceasta in care scriu postul acesta, pentru ca voi sa il cititi. Totusi, in aceste vremuri ale mele, ma simt mai in siguranta.

Pasesc pe trotuarul ud, simt vantul cum imi ciufileste parul, respir aerul proaspat al diminetii, invat sa imi iau zborul si aspir spre libertate…libertatea…de mult nu m-a mai preocupat acest subiect, poate ca am invatat sa traiesc in cusca mea aurita, sau poate ca ea s-a deschis si a lasat loc spiritului meu sa iasa, sa se plimbe liber, totul in aceste vremuri ale mele, aceste vremuri in plina viteza, pe care trebuie sa le urmezi, altfel ramai in urma si esti uitat acolo. Dezorientare? Nu, iei urmatorul tren si te refaci sufleteste in calatoria initatica pe care o faci.

Viata imi produce nesiguranta, fiecare clipa traita este o binecuvantare, caci exista, este, apoi se duce, apoi a fost, si tot asa. Pana la sfarsitul zilelor?!? Nu stiu unde se va opri Universul, nu stiu unde se vor sfarsi vremurile mele, cu bune si cu rele, cu moda, demonstratii pro-pace, incalzire globala si multe altele. Lumea mea este divizata in mai multe parti, unele sunt serioase, altele vor sa para serioasa, altele chiar sunt. Dar e lumea mea, a noastra, a tuturor, o lume imbracata in aparenta sigurantei, mancata pe interior de nesiguranta. Totuasi sunt niste vremuri frumoase, imi permit sa imi spun parerea despre ceea ce se intampla in jurul meu, ma lasa sa fiu libera, atata libertate cata iti poate oferi democratia. E si democratia asta tot un fel de colivie, una mai vasta, mai frumoasa, mai bine construita insa mai trainica si cu limite mai bine delimitate…sau nu? Cerul e limita?

2 zile

 Ma tot chinui de cava vreme sa scot ceva interesant din obiectul rotund care-l port cu mandrie pe umeri, adica din cap, in cazul in care nu v-ati prins.  In momentul asta nu stiu ce simt, poate decat somn, cu toate ca mi-am petrecut intreaga zi in casa. Cu toate aceste simt nevoia sa dorm, sa stau intinsa in pat, cu lumina stinsa si cu ochii inchisi. Nu pot insa sa ma urnesc de pe scaun, nu pot sa imi explic de ce aceasta stare de molesala a pus stapanire pe mine. Afara e prea frig, in casa mult prea cald, nimic nu ma multumestie in momentul de fata, si poate ca asta e explicatia pentru starea in care ma aflu. Poate ca explicatia sa si in faptul ca sunt racita, ca respir pe o singura nara, cealalta fiind infundata…trist, intr-adevar. Trebuie sa recunosc totusi ca mi-a placut sa stau acasa in aceste minunate doua zile, si pot sa spun chiar ca imi pare rau ca s-au terminay, la urma urmei, asemenea delctare,mairar. Sa stai doua zile in casa, fara sa misti un deget, sa citesti si sa faci bratari (ca ce sa-i faci, te plictisesti de una, faci alta), si bineninteles, domit cat cuprinde, uitat la tembelizor si mancat, mai ceva ca un  bebelus rasfatat.

La asta se rezuma deci ultimele doua zile din viata mea cea „palpitanta”,  nimic nou sub soare, doar dorinta acuta, nascuta pe la jumatatea acestei zi, de a iesi afara si a lua o gura de aer, de a respira in afara camerei mele.

Simt nevoia sa ma enerveze cineva atat de tare incat sa il pot parodia aici. Nu mai am pe cine parodia, nu mai ma enerveaza nimeni, toata lumea se poarta ireprosabil si eu ma port la fel, pur si simplu, toata lumea e prea draguta, toata lumea are simtul penibilului. Bine, nu chiar toata lumea daca stau sa ma gandesc, sunt eu prea plictisita ca sa mai iau pe cineva in seama, sunt mult prea plictisita sa rad de balivernele pe care le aud la TV  cand mananc in bucatarie cu ai mei , sunt ingrozita de titlurile ziareloir de mare tiraj care imi prezinta cate-o duduie  dezbracata. Unde dracu se ajunge? De ce cumpara toata lumea ziare de scandal? Am ajuns sa ma cert cu grand’pa sa nu mai cumpere Click sau Libertatea, si tot nu ma inteleg cu ea. La scoala, in pauza sau chiar in timpul orei, colegii mei rasfoiesc aceleasi tampenii, la dracu, mai exista si ziare fara femei dezbracate in Romania.  M-am saturat de aceleasi stiri tampite,de aceiasi oameni inebuniti dupa barfe, chiar pana aici sa se ajunga?

Am deviat de la subiect, nu stiu ce mi-a venit….ideea e ca a venit pur si simplu, pentru ca sunt plictisita,si pentru ca nu am despre ce sa scriu, sau poate ca am dar nu imi arde, nici eu nu stiu prea bine. Sa zicea ca asta nu e un post extraordinar, dar mi-am dat silinta, fiti intelegatori, aveti de-a face cu un om racit…..

Cine a muscat primul din mar?

 Indoiala mi se stecurase in suflet ca un sarpe veninos, la dracu, nu mai stiam pe unde sa scot camasa si ma fastaceam si ma balbaiam ca un copil prins cand face ceva nepermis. Deci am continuat sa imi vad de treaba mea, desi eram incurcata ca naiba, desi mi se pusesera niste intrebari si baiguisem niste raspunsuri stupide, am regretat insa fiecare cuvintel scos de dimineata si  pana acum. Ii simteam privirea nedumerita fixandu-ma, ii auzeam respiratia intretaiata si frustrarea de a ma vedea fara nici o alta reactie. Probabil ca sunt un om ingrozitor de enervant in momente ca acestea, cand ma gandesc unde va ajunge aceasta evitare voita a iesirii din situatia penibila in care ma pot afla.

Si ma aflam sub oprobiul propriei fiinte, gandurile si faptele mi se impleteau fara sa vreau, si nu eram in stare sa disimulez in toatalitate lipsa de interes. Acum priveam pe geam, mai incolo imi pileam o unghie, apoi ma jucam cu o suvita din propriul par. El continua sa ma priveasca nedumerit incepad sa se enerveze pe masura ce eu incercam sa imi revin din socul initial. Sa-l ia dracu de soc, s-o ia dracu de lume si de tot ceea ce se presupune ca fac rau… Privirea lui ma arde din ce in ce mai tare, si cand incearca sa deschida gura sa zica ceva, i-o inchid repede cu un sarut  apasat, apoi imi doresc sa il plesnesc, dupa care ma calmez si imi incep pleadoria de aparare. Ma priveste uimit, probabil se gandeste cum de am tupeul acesta fantastic, de a-i inchide gura si de a ma si apara. Stiu bine insa ca orice gresala lasa in urma ei o amintire. Era deci vina mea, era si vina lui, era vina amandorora. Eu eram  plina de indoieli, atat in privinta veridicitatii celor auzite despre el, cat si a faptelor mele de care nu ma simteam mandra. Se dadea o lupta ideologica intre „mine” si „mine”, iar celui de-al doi-lea „mine” se adauga si EL, deci eram doi contra unul, desi in fiinta mea duala se aflau mai multe personalitati. Gandul asta imi trece fulgerator prin minte si incep sa rad isteric.Carevasazica, sunt oarecum nebuna, caci altfel nu ma pot numi.

Dupa ce imi termin de turuit betia de cuvinte, din care nici eu, nici el nu am inteles nimic, ma prabusesc pe un scaun si continui sa rad ca o fiinta aflata in mijlocul unei crize puternice de personalitate; ca din departare Andries canta ca e ca o scrisoare fara plic; are dreptate vocea fara trup ce razbate de undeva din boxele mele dotate cu subwoofer, asa ma simt si eu, desi am mai multe „EU” care sa imi tina de urat in momentele mele de opresiune personala. DA, in momentele acelea chiar am nevoie de ceva sustinere morala, si cum e imaginatia mea, pot sa imi creez orice personaj care sa actioneze ca un balsam suferintelor mele sufletesti si demonilor care vin sa isi ia birul de fiecare data cand fac cate-o boacana.

Dar sa revenim la situatia mea absurda, sa revenim la EL si EA, ce suntem NOI DOI si la intrebarile existentiale legate de posibilele noastre tradari unul fata de altul. Carevasazica, eu l-am tradat pe el, si el la randul sau a facut acelasi lucru, dar unul dintre noi a tradat cu trupul, celalalt cu sufletul, si acum ne chinuim sa aflam care a gresit mai mult. Oare satisfacerea unor nevoi trupesti, atata timp cat gandul iti e la persoana iubita este condamnabila? Oare situatia in care te afli te poate scuza in vreun fel? Sau situatia in care te afli este fara scapare, caci daruindu-ti trupul altei persoane decat celeia de drept este un pacat cel putin analizat din punct de vedere igienic. Sau fapta de a-ti trada jumatatea prin prisma sufletului e cu atat mai abominabila cu cat continui sa minti acea persoana cu zambetul pe buze, desi sentimentele tale s-au schimbat de mult timp. Oare aceasta atitudine te injoseste? Te inalta? Din orice unghi ai privi situatia e fara scapare. Situatia nu poate avea alt deznodamant decat unul tragic, si tragismul sta tocmai in paroxismul acestei povesti cu inceput situat intr-un timp trecut nedefinit si terminat undeva in viitorul apropiat.

Am inceput prin a vorbi despre situatia asta la persoana I si asa am sa o termin, desi mai devreme dadusem in generalizare. Nu o sa va spun modalitatea prin care a tradat fiecare dintre noi, o sa va dau insa doua situatii diferite, singurele care se pot da cu aceste date ale porblemei ingrozitor de amoroase si ingrozitor de matematice. Si pentru ca matemamtica nu e tocmai punctul meu forte, problema va ramane nerezolvata, caci, paradoxal, este una imaginata. Dar sa revenim la indoielile mele, vom spune ca in prima situatie, eu, femeia, l-am tradat pe el, barbatul, din punct de vedere sentimental, iar el pe mine trupeste. Amandoi am gresit, cu siguranta, el lasat dus de pasiune, eu, asteptand ca el sa isi consume poftele trupesti in patul altei femei. Poate ca la un moment dat am si suferit. Dar acest fapt nu imi scuza pacatul meu, nu, si din punctul meu de vedere, el a gresit mai putin decat mine, desi a copulat cu o alta femeie, desi umorile lui s-au amestecat cu ale alteia pe un cearsaf strain. Dar am patruns prea mult in intimitatea cuplului intocmit ad-hoc, cuplu care, desi nu imi place sa mi-o recunosc e format din EL si O ALTA EA. E dureros, dar nici eu nu sunt mai putin vinovata, caci am acceptat sentimente noi in cordul central, si mi-a pulsat mai tare decat ar fi fost de cuviinta, am rosit mai mult si am fluturat din gene mai des in privinta unui alt ins de sex opus mie.  In situatia asta nu stiu care ar fi cel ce sufera mai tare, dar, la drept vorbind, este o drama pe care amandoi subiectii cuplului o traiesc in timp real. Deci ma intreb acum, dupa ce m-am indepartat din fata lui, cine este mai vinovat de intreaga tradare? Sau devine nul din pricina tradarii reciproce?

Nu de putine ori am auzit de cupluri care se insala reciproc, cu buna stiinta a tuturor partilor implicate, si din diferite motive, cuplul acela continua sa triasca, sa duca o viata sociala intensa  si chiar sa se inteleaga bine. Mereu mi s-a parut situatia asta absurda, dar pusa in fata unei asemenea situatii…nu m-am gandit niciodata pana in momentul acesta, si,desi situatia data este imaginara, mi se pare ingrozitor de urata perspectiva unei astfel de relatii. Sa revenim insa la cel de-al doi-lea caz, atunci cand EU, femeia, il insel pe EL, barbatul, cu trupul iar EL ma insala pe mine cu sufletul. E dureroasa, o spun clar, aceasta situatie, clar, mai ales ca barbatii se simt ingrozitor de raniti in orgoliu cand o femeie ii insala. Da, imi puteti spune ca sunt prejudecati, ca fac generalizari aiurea, dar numai pentru o clipa, TU barbatul ce te simti lezat de aceasta generalizare a mea, iti vei imagina ca iubita sau sotia sau mai stiu eu ce alta femeie din viata ta, indiferent de rangul sau hramul sau, se va simti profund lezat, fie si numai la gandul acesta. Gandul socheaza si umileste in acelasi timp, pentru tine, ca barbat, placandu-ti sa iti stii „femeia” numai a ta, instinct de conservare, simt al proprietatii acut, sa iti imaginezi pe ea, imbracata de mangaierile altului EL, altul decat tine, primindu-i saruturile si ascultandu-i vorbele de amor soptite sacadat.  Cu toate acestea, dragul meu EL, nici tu nu esti mai prejos, caci o iubire, fie si ea inchipuita numai in mintea ta, nu te scuza, dar nici nu te acuza pe deplin, ai stiut totusi sa iti pastrezi integritatea ca individ, nu te-ai lasat cuprins nici de pasiune, nici de disperare. Deci acest lucru nu face din tine o victima a adulterului savarsit de partenera ta de viata, dar nici un invingator.

La dracului cu ele de teorii, indiferent de tradare,tind sa cred ca EA, proiectia EU-lui meu, sunt cea care a savarsit o fapta imorala, EA, eu sunt cea care a gresit mai mult decat EL, cu toate acestea, cred eu, dupa un asfel de adulter, cel ce insala cu sufletul, are un motiv in plus sa iasa din relatia in care este prins si sa se indrepte catre alta noua. Si alte certuri, alte probleme, alte tradari, de ordin moral, imoral, ideologic. Confuzii si iubire…oare?
Incerc sa las in urma tradarea noastra reciproca, poate ca il iubesc, poate ca ma iubeste, poate nu l-am tradat din nici un punct de vedere, si poate ca si el a facut la fel. Poate ca sinceritatea e pe primul plan, indiferent de tradare, fie ca e una neimportanta sau una grava, fie ca vrei sa nu, viata merge inainte, cu sau fara ceea ce este sau ar putea fii marea iubire a vietii tale. Eva a muscat prima din mar, si Adam a urmat-o…..Eva l-ar fi putut insela pe Adam cu nemernicul ala de sarpe….cu sarpel verde al geloziei…

Copilul

Povestea deja de o ora intreaga, la fel de inflacarat ca in momentul in care isi incepuse istorioara, si cei din jur il ascultau himpnotizati, fara sa miste un muschi pe fetele lor consternate, scotand din cand in cand cate o exclamatie de uimire. Acest pusti, avea acel „je ne sais qui” pe care foarte putini oameni il poseda in zilele noastre. Nu era nici cel mai frumos, nici cel mai inalt sau destept baiat din gasca, dar avea ceva care captiva. Acel ceva necunoscut, cel de-al saselea simt sau cum vreti voi sa ii spuneti, se manifesta exact in momentul in care era necesar, stia copiul asta ce sa zica, cand sa zica, si mai ales, cum sa faca sa fie mereu in centrul atentiei.

Gandea totul ca pe un joc de Monopoly ce trebuia castigat, fara drept de apel, de catre el. Purta un razboi cu sinele si cu lumea intreaga, intelegea razboiul asta ca pe o bucatica diin viata lui si se folosea de orice mijloc pentru ca lupta lui sa fie cat mai perfect mascata. Un copil dulce si interesant, la prima vedere, dar nu are cum sa te lase sa patrunzi prea mult in interiorul lui. Perfid copil, nu alta, isi cunoaste interesele, stie de und pleaca si unde vrea sa ajunga; tocmai aceste critrii te fac sa te intrebi de unde atata inteligenta diabolica la un copil de numai 10 ani. Deja ii poti prevedea viitorul, ca adolescent, se va juca cu fetele cum se joaca pisicile cu soriceii, isi va umili adversarii, se va angaja in lupte absurde si le va castiga. Indisciplinat, copilul ce povesteste acum ce facea pe vremea cand colinda craterele lunii, cum sa isi puna profesorii in dificultate. Si il privesti inmarmurit, inspaimantat chiar, ajungi sa iti doresti ca un caracter atat de puternic conturat inca din frageda pruncie, sa stea departe de copilul tau. Dar vai, e deja prea tarziu, caci tu insusi esti pierdut printre vorbele piciului, stie sa te bareze si sa te faca sa te simti mic si neinsemnat.

Copilul minune insa crestea in fiecare zi, si invata mai multe, fascina din ce in ce mai mult, pana la frustrare, caci, ingrozitoare este forta unui asemenea caracter in preajma altora mai firave, in formare. Un copil prea destept nu poate face altceva decat sa puna in umbra pe ceilalti copii, normai, le-as zice, un copil prea destept va naste cu siguranta manie in inimile celor ce au onoarea, sau oroarea de a-l cunoaste. Copilul destept stie ca e superior celorlali copii, sii ii place pozitia lui privilegiata, celorlalti insa, nu, caci, simtindu-se pusi in  umbra, orgoliul ranit, se va transforma in frustrari si chiar traume ce ii vor urmari toata viata… De asta imi plac mie copii normali… 🙂

Minte-ma, frumos…

 Imi plac oamenii, imi plac la nebunie, mai ales sa ii studiez in habitatul lor natural., pentru ca, la urma urmei, oamenii sunt si ei niste animalute mici si simpatice care isi duc viata linititi pe o planeta care, candva era verde. Acum nu mai e asa, si tind sa cred ca poluarea este vinovata de unele deviatii de comportament ale semenilor nostrii bipezi. O sa va vorbesc astazi despre acel tip de om care iubeste in special verbul „a minti”, ii place sa fabuleze, ii plac fabulele si atunci cand se plictiseste de cele scrise de altii, incepe sa le inventeze singur. Niste fabule mult mai elaborate si gandite in asa fel incat sa te prinzi imediat de semnificatia lor, sa iti dai seama imediat cand individul respectiv fabuleaza ca naiba. Si ce imi place cel mai mult la oamenii astia e chiar faptul ca nu recunosc. Le suna telefonul la ureche si ei iti spun ca tocmai ii inchisese interlocutorul, chiar daca in „conversatia” pe care o purta nu parea de loc ca vrea sa termine, iti povestesc cine stie ce povesti de dragoste pe care le traieste in prezent, si chiar daca tu recunosti scenariul de la ultima telnovele de pe Acasa Tv, si ii spui chestia asta in fata, personajul nostru o tine sus si tare. Ba mai mult, se si supara daca nu il crezi, sau nu o crezi, pentru ca virusul nu tine cont de sex si nici de varsta.

Imi plac copilasii cand spun cate-o minciuna nevinovata, cand le spui „Copile, tu ai facut aia”, si desi l-ai prins in flagrant delict tot zice ca nu a fost el. Dar de la o anumita varsta incolo, nu mai e de joaca, nu iti mai iarta nimeni nici o minciunica nevinovata, cu atat mai mult cat e una total aiurea. De ce naiba ai spune lumii intregi ca stii sa canti la pian cu coada, cand tu nu ai vazut in viata ta asa ceva. Crezi ca impresionezi pe cineva?     Vorba englezului, bullshet.  De ce te=ai lauda cu cele n-spe mii de carti citite cand tu nu ai lecturat in toata viata ta decat o carte de colorat pe care ai furat-o de la o verisoara mai mica.

Siti ce imi place cel mai mult la personajele astea? Faptul ca ele chiar cred ceea ce spun, ba mai mult, chiar sunt convinse ca ne prostesc in fata, si daca incercam sa le contrazicem, suntem invidiosi.

Frumoasa specie de oameni, si ce e mai trist, fenomenul se extinde,  pentru ca turma trebuie urmata….

Porcusorul agresiv

„Mergea intr-o zi Porcusorul Agresiv in padure. Se intalneste cu Zana cea Buna care ii spune ca, fiind prima persoana pe care o intalneste in acea zi, ii va indeplini doua dorinte. Porcusorul se uita la ea suspicios si zice: „Bine, prima dorinta este sa bati cuiul asta intr-un copac, dar asa de tare incat sa nu-l poata scoate nimeni. Bate zana din palme si se indeplinsete dorinta porcusorului. „Bine, acum a doua dorinta” Porcusorul se rezeama de un copac si zice: „Acum scoate-l!”
De ce se comporta Porcusorul Agresiv asa? Ei bine, nu pentru ca e rau. Comportamentul porcusorului isi are radacinile bine infipte in copilaria lui trista. Porcusorul Agresiv s-a nascut intr-o cocina respectabila ce orice porcusor de altfel. Era cel mai mic si mai sfrijit si mai amarat din toti cei 12 fratiori purcelusi ai sai. Toti radeau de el, mai ales ca avea si un picior bolnav care in scurt timp i-a fost amputat fiind inlocuit cu unul din lemn. Acum, bietul porcusor era tinta tuturor mistourilor fratiorilor sai, ba chiar si mamica lui il mai lua peste picior ocazional. Asa ca, porcusorul nostru a dezvoltat un comportament agresiv formandu-si o carapace impotriva rautatilor celor din jur. Cu timpul, porcusorul nostru a crescut, devenind din ce in ce mai fioros si mai rautacios, fratiorii sai au fost taiati…stiti voi, Craciunul and stuff. Mamica lui a avut alti porcusori si a uitat de el.
Stapanul sau nu l-a taiat pentru ca arata asa de dizgratios, ii era sila sa-l manance asa ca i-a dat drumul in padure and the rest is history….