Ma vad in fata unei foi de hartie…”ce caut eu aici?” ma intreb a nu stiu cata oara, pentru ca nu stiu cum sa incep si unde sa termin. Mi-am pierdut ideea care ma obseda pana acum cateva minute! Ce-am facut pana acum si oare mai am timp sa fac tot ce visez sa fac intr-o zi? Mai am timp? Si oare nu visez prea mult, nu analizez prea mult fiecare secunda din viata, fiecare cuvant frumos, fiecare clipa de libertate fiecare frustrare? Si oare…nu visez prea mult la libertatea aia suprema, in loc sa mi-o desenez? Pe foaia asta alba, as putea, cu mana, sa-mi desenez o libertate a mea, sa traiesc in clipa prezenta si nu in viitorul apropiat, sa invat ca acum sunt fericita si libera sa fac tot ce-mi nazare mie, si ca nu sunt nici prea mica, dar nici prea mare ca sa fac ce-mi trece prin cap acum, in momentul asta in care tanjesc dupa libertate, si dupa vise implinite, cand totul se rezuma la asteptare, si idei ce trebuiesc dosite undeva, pana va veni mementul sa fie scoase la iveala, aruncate in vartejul nebunesc al vietii, si traite.!
Trag adanc aer in piept, si fumul imi umple plamanii cu funingine, praf si peisaje dezolante; asta vad uneori cand incerc sa imi imaginez ceva frumos; dar frumos nu exista, exista numai proiectia fantomatica a realitatii, o realitate care joaca feste pana si celor mai mari farsori.
Realitatea rade, sau zambeste tragic uneori…si eu rad, rad de mine, rad de cei din jur, de pomi, de fructe, de flori! Florile sunt frumoase? Ma gandesc uneori ca sunt si ele doar o proiectie a grotescului pe un cadran luminat ca becuri colorate! Nici culorile nu exista, dar despre ele nu stiu sa va spun ce sunt de fapt, probabil tot o farsa a destinului, sa ne faca noua, nefericitii viermi condamnati sa ne taram in lumea asta mica si nemiloasa, in macrouniversul nostru cotidian si infect! Asta nu se vrea a fi o noua scriitura optimista, eu nu cant frumusetea, eu cant grotescul, grotescul asta care ma sperie si ma fascineaza in acelasi timp!
Cine ma intelege? Sau mai bie zis, cine sa ma inteleaga cand nici macar eu nu ma inteleg? Nici macar mama nu ma intelege, care spune mereu ca ma citeste dupa ochi…mama nu stie, eu cunosc grotescul mai bine decat crede ea ca l-a cunoscut. Eu traiesc cu grotescul ce ma chinuie in fiecare zi data de la Dumnezeu. Si Dumnezeu? Nu indraznesc sa fac vreo referire la el, de frica…de frica? De ce sa scriu ceva de Dumnezeu? Poate ca El e doar un alt farsor, sau el e papusarul ce ne manevreaza vietile, se intelege de lasine ca noi suntem niste papusi, dar mai devreme am zis ca suntem viermi… Nu inteleg insa de ce papusa mea are rol de sluga, de vierme, de rama, asta nu inteleg; si stiu ca aici am mentalitatea romanului de rand, si poate ca gresesc, ar trebui sa-mi port singura crucea, sa-mi vad de viata mea, dar nu pot sa inteleg cum unii trebuie sa traga la jug pentru ceva, si altii o iau de-a gata, de parca Dumnezeu ar lucra din cand in cand pro bonno, asa, mai face cate-o opera de caritate, sai creasca rating-ul…
Cand eram mica, eram convinsa de faptul ca Dumnezeu e roman, pentru ca Dumnezeu e simplu, si romanii sunt simplii, in esenta, la supratafa, insa, vrem sa fim complicati. Degeaba, suntem toti niste filfizoni, si poate ca si Dumnezeu este, pana la urma, roman! Asta nu inseamna ca e musai sa fie un filfizon! Voi interpretati, cum vreti, dragi mei cititori!Nu veau sa ma intelegeti gresit, eu una nu am nimic cu EL, desi nu il inteleg de cele mai multe ori; stiu, am cam multe pretentii, din moment ce de-abia ma pricep pe mine…Dumnezeu e EL, si asta, e, totusi as vrea sa fie viata mai usoara, si sa mai fie din cand in cand usor si pleru cei carora le estee greu… Nu vreau sa fiu draguta, eu reprezint grotescul aici, eu ma revolt impotriva nu stiu cui! Sau pate ca incerc sa explic ceva absurd, am uitat ca trebuia sa imi desenez libertatea si fericirea pe o cola, presupun ca am ramas fara creion, sau fara cerneala! Am obosit sa urlu, am obosit sa implor si sa astept, am obosit pur si simplu sa ma zbat, si e pacat, stiu, pentru ca nu mi0a trecut inca timpul, dar simt ca imbatranesc… probleme existentiale inoportune pentru un copil ce ar trebui sa doarma acum… mai sunt eu oare copil? Dar mai exista copii pe lumea asta? Sau sunt si ei copii marunte ale adultilor prost platiti? Sunt forme anemice fara fond, pentru ca notiunea de copil s-a pierdut undeva pe drum. Nu mai exista copii, copii isi cara in spate parintii, copii cresc fara sa simta si dintr-o data se intreaba ce i-a lovit. Si nu mai dorm ca altadata, acum fac sex, beau mult alcool, copii nostrii fumeaza!
Copii nostrii de azi nu au catuse puse de parinti, ei fac bilanturi profunde zilelor ce voe veni intrebandu-se de ce sunt tristi, si batrani, si singuri… Copil bartan, si singur…
Si mi-as dori sa pot gusta din libertate, sa nu tin cont de haturi si de chingi, sa plec departe, departe de copii astia morbizi si mult prea adulti pentru mine.
De ce fac copii sex de mici?
Aha ha ha, ce intrebari existentiale ma preocupa la ora asta tarzie, cand copii dorm! Pentru ca sunt mici…
Si de n-ar exista haturi care sa ma tina, si chingi care sa imi stranga si sa imi raneasca pielea, si mai mult decat pielea, orgoliul, sa imi raneasca orgoliul… Orgoliul asta murdar care naste monstrii in sufletul meu, in sufletele tuturor… Origoliu, mandrie, onoare, spune-i cum vrei tu, sau da-i un alt nume, inventeaza cuvinte si pentru el, fa-l sa sunte mai frumos sau mai urat, oricum ar fi, tot orgoliu se numeste, orgoliu care transforma prieteni in inamici, care incepe razboaie si curma vieti. Orgoliul ma macina!
Nu poti trai singur ca om, trebuie sa stii sa traiesti printre oameni!chiar daca de mici, copii fac sex…
De ce fac copii sex de mici?
Reverie 