Nu stiu um sa incep aceasta scriere, nu stiu nici macar subiectul, nu stiu nimic, totusi am speranta ca pana la sfarsit o sa reusesc sa incheg o poveste frumoasa.
Sa povestesc ceva? Poate aventurile prin care trec zi de zi in jungla, poate sa vorbesc despre tigrii si lei, si despre ragetele lor propagate in pustiu. Sa vorbesc poate de serpi, de ganganii, sau de maimute? Nu, nu este o carte de biologie acest proiect al meu, ci poate decat un cadru de desfasurare al unei povesti…povestea mea…
Suna promintator, imi zic cateodata; in timp ce majoritatea oamenilor pleaca in tari civilizate sa se afirme, sa isi cladeasca o cariera, eu am ales caldura si tantarii Africii. De ce? Nu pentru ca as fi genul de persoana cu un suflet caritabil ce vine intr-un loc uitat de lume, unde multi traiesc inca in colibe din pamant sau dorm sub cerul liber, unde copii mor de foame si contrastul social este la mare rang. Nu, nu am venit aici nici pentru lei, nici pentru tigri, nici in cautare de aur sau alte comori. Sincer, daca stau si cantaresc in mintea mea motivul sederii mele aici, nu il pot gasi. Poate ca am vrut sa fug de realitatea care ma inconjoara pas cu pas in sanul civilizatiei, poate ca simteam ca ceva ma lasa fara aer, asa ca am evadat aici, singura, in mijlocul pustietatii apasatoare.
Cu ceva timp in urma mi-era frica de tot, de intuneric, de caini, de singuratate, daramite de ragetul leilor pe care il aud in fiecare seara. Africa m-a schimbat, nu oamenii, nu continentul in sine, ci senzatia de singuratate, singuratea insasi m-a schimbat, mi-a aratat cealalta fata a lumii. Singuratatea ca sentiment, sau ca tovaras de suferinta, sau pur si simplu, singuratatea luata ca atare, m-a schimbat, si de-acum stiu, nu vreau sa ma intorc in jungla oamenilor, nu vreau sa mai cunosc aglomeratia coplesitoare a oraselor, nici oamenii si nici societatea lor, vreau sa ma lipsesc, caci savana imi daruieste ceea ce oamenii mi-au luat, umanitatea.
Ma simt aici mai impacata cu mine decat eram inainte, ma simt mai fericita, desi sunt singura in pustiu, desi la prima vedere pare ca as putea muri de plictiseala, am tousi ceva ce nu mi se mai poate lua in veci, am sinele meu, coliba mea din mijlocul savanei , animalele pe care le vedeam inainte numai pe Animal Planet, si ragetul leilor, atat de infricosator si in acelasi timp linistitor. Noaptea, cand se aude in departare forfota juglei, la capatul savanei unde imi duc traiul, atunci am senzatia ca viata devine o certitudine, lupta dintre viata si moarte, o lupta pierduta de ambele tabere in final, o lupta incrancenata ce-si are radacinile in instictele animalelor de aici.
Africa m-a adoptat, si ma iubeste, o stiu, in ciuda lipsei apei, in ciuda prafului si tantarilor, si chiar a malariei ce pandeste la tot pasul, Africa m-a primit in sanul ei si eu apreciez asta, poate ca mi-am gasit acel „acasa” dupa care tanjim cu totii, poate cine stie, aici trebuia sa ma nasc, sa pot muri auzind zgomotele junglei, maimutele, sa pot vedea orhideele incolacite de copaci si sa imi umplu casa cu ele. Eu stau la granita dintre Iad si Rai, si apreciez asta mai mult decat apreciaza un turist o coliba construita in mijlocul savanei. „Dar nu va e teama de animale? De lei, de tigrii, de elefanti? Vai, dar eu nu as rezista atata timp in asemenea conditii…” Si pleaca mai departe cu aparatul de fotografiat in mana si cu termosul in cealalta. Si totusi rezist, si nu cu stoicism, v-am zis ca am venit aici de buna-voie, fara un motiv anume, caci nu sunt dedicata nici unei activitati, nu am venit nici pentru a gasi aici inspiratia necesara scrierii unei carti, nici pentru a descoperii speici noi de plante sau animale, nici macar pentru a ma regasi, desi am ajuns sa ma cunosc pe mine mai bine, in aceasta luna de cand pustiul ma inconjoara, de cand sunt numai eu, cerul, plantele si animalele din jurul meu, de cand fac expeditii la marginea junglei, caci nu sunt destul de inconstienta sa intru pana in inima ei, si imi adun flori de orhidee cu care imi impodobesc coliba. Imi place ca la apus sa privesc daca am ocazia, turmele de antilope sarind peste bolovanii tari de pamant, imi place sa iau parte la vanatoarea de gazele a leoaicelor si sa admir coama maiestuasa a leilor scuturata in apus, imi plac elefantii, uriasi, cu trompele lor puternice si mersul apasat, cutremurnad pamantul pe care calca. Imi place auto-exilul meu, imi place farama asta de umanitate ce-am gasit-o aici, in mijlocul lui nicaieri, unde zilele curg mai incet decat nisipul in clepsidra, unde oamenii nu au reusit sa patrunda. Aici ma simt mai om decat m-as simtii intr-un birou, sau in masina, aici ma simt intr-adevar, libera.
Reverie 