Umbrele lor se proiectau pe asfalt ca niste fantome venite din adancul Infernului, pietricelele, praful, asfaltul umed capatasera noi valente in fata acestor suflete pierdute ce rataceau in noapte. In realitate, erau doar niste copii ce se plimbau intr-o seara cu cer instelat de primavara. Ploaia spalase asfaltul si creease mici balti in care, daca nu priveai cu atentie pe unde mergi, riscai sa calci si sa te uzi. Strada era pustie, o liniste apasatoare curmata din cand in cand de latratul unui caine si o pustietate vecina cu moartea. Tocmai in acest loc, atat de populat in timpul zilei, plin de masini, de oameni galagiosi si de patrupede vagaboante cersind de mancare trecatorilor.
Cei doi se plimbau agale, fara sa zica un cuvant, fara sa se priveasca sau macar sa isi doareasca sa o faca. Luau parte la perfectiunea tacerii, o respectau, la fel cum respectau prapastia ce se cascase intre ei. Cand oare se produsese ruptura? El se gandea daca sa faca o ultima incercare, sa sara peste acesta prapastie care ii pustia sufletul si ii amara simtirile. Ea se gandea cum se intamplae, si mai ales, de ce se intamplase….
Ajunsi in parc, se asezara pe o banca, cu aceeasi atitudine sfarsita pe care o avsesera tot drumul. Mai erau ei, oare, copii? „Am uitat de mult de unde a plecat totul”, zise Ea dintr-o data. El tresari la auzul vocii ei. Parca trezit din amorteala, isi dadu seama ca aproape uitase toate tonalitatile glasului ei, atat de calde si atat de reci in acelasi timp, totusi atat de placute auzului sau. De data aceasta insa nu ii placura sunetele articulate de acesta Ea, pentru ca, in ciuda faptului ca erau tot Ei, parca era, in stanga lui, pe banca aceea umeda, o alta Ea, una necunoscuta. Cu miscari mecanice, intoarse capul spre ea. O privea pentru prima data in cea seara, si parca o revedea acum, renascuta din amintirea clipelor frumoase ce se scursesera intre ei de-a lungul timpului. Simtii nevoia sa o stranga in brate, dar nu o facu, raspunse insa masinal „Nici eu…”. Ea il privii uluita, El ii sustinu privirea cu greutate. „Deci, ce vom face acum?” spuse Ea, schitand un zabet amar pe chip. El tacu. „Nu te mai recunosc. Uneori am impresia ca vorbesc cu alta persoana. Cine esti tu de fapt?” dadu ea curs gandurilor ce o chinuiau de ceva vreme. El tacu si de data aceasta, si, fara sa schiteze nimic, ii lua mana in palmele sale, i-o privii pret de cateva secunde, avea mana frumoasa, eleganta si folosea miscari ample, feminine in gesticulatie, unghiile erau taiate mici si date cu oja rosie, ii placeau foarte mult unghiile ei, ii si spusese lucrul acesta, si de aceea Ea avea mare grija sa fie mereu frumoase. Sau o facea pur si simplu pentru ca si ei ii placea sa aiba unghiile frumoase? Scutura din cap a „Nu”, cu siguranta o facea pentru El, mai mult decat pentru Ea. Isi ridica privirea spre chipul ei mic, si ii spuse zambind :”Oricare ar fi fost motivul rupturii noastre, vreau sa facem nod si sa continuam” „Da, dar nodul ramane” „Atunci vom lua o alta ata!”
Reverie 