Traiesc ancorata in lumea mea, o iubesc pot spune, desi uneori imi ofera surprize neplacute. Invat sa trec peste ele, sa le izolez intr-un colt si apoi sa dau „delete”.
Le urasc? De ce as face asta? Multi isi urasc vremurile pe care le traiesc, multi isi blesteama zilele, momentul in care Providenta a savarsit miracolul contopirii embrionului cu spermatozoidul. Eu nu imi blestem vremurile, ma multumesc sa imi para rau ca, poate, cei ce imi vor urma mie, nu se vor bucura de o lume atat de interesanta, si destul de linistita ca se se ocupe de lucruri superficiale, sau sa tinda spre absolut. Pentru ca, la urma urmei, suntem niste norocosi, demni de invidia generatiilor de ce ne-au precedat, noi nu traim nici razboaie, nici foamete, si daca totusi au loc razboaie in vremurile noastre, noi nu ne comfruntam cu ele, caci sunt departe, si scopul, cel putin cel decalarat este tot pacea si buna comuniune a oamenilor.
Singurul motiv care imi face inima sa isi inceteze bataile este stranutul, inima mea continua sa bata dupa scurtul repaos starnit de raceala, sau de polen, sau de praf, parfum, mai stiu eu ce ar putea sa produca fenomenul. Inima mea, in alte timpuri, ar putea inceta sa bata din multe alte motive, as putea fi pandita de dezastru la orice colt de strada. Fireste, as putea sa mor si acum, in clipa aceasta in care scriu postul acesta, pentru ca voi sa il cititi. Totusi, in aceste vremuri ale mele, ma simt mai in siguranta.
Pasesc pe trotuarul ud, simt vantul cum imi ciufileste parul, respir aerul proaspat al diminetii, invat sa imi iau zborul si aspir spre libertate…libertatea…de mult nu m-a mai preocupat acest subiect, poate ca am invatat sa traiesc in cusca mea aurita, sau poate ca ea s-a deschis si a lasat loc spiritului meu sa iasa, sa se plimbe liber, totul in aceste vremuri ale mele, aceste vremuri in plina viteza, pe care trebuie sa le urmezi, altfel ramai in urma si esti uitat acolo. Dezorientare? Nu, iei urmatorul tren si te refaci sufleteste in calatoria initatica pe care o faci.
Viata imi produce nesiguranta, fiecare clipa traita este o binecuvantare, caci exista, este, apoi se duce, apoi a fost, si tot asa. Pana la sfarsitul zilelor?!? Nu stiu unde se va opri Universul, nu stiu unde se vor sfarsi vremurile mele, cu bune si cu rele, cu moda, demonstratii pro-pace, incalzire globala si multe altele. Lumea mea este divizata in mai multe parti, unele sunt serioase, altele vor sa para serioasa, altele chiar sunt. Dar e lumea mea, a noastra, a tuturor, o lume imbracata in aparenta sigurantei, mancata pe interior de nesiguranta. Totuasi sunt niste vremuri frumoase, imi permit sa imi spun parerea despre ceea ce se intampla in jurul meu, ma lasa sa fiu libera, atata libertate cata iti poate oferi democratia. E si democratia asta tot un fel de colivie, una mai vasta, mai frumoasa, mai bine construita insa mai trainica si cu limite mai bine delimitate…sau nu? Cerul e limita?
Reverie 