Cum o fi?

Din seria „prietenii mei simpatici si curiosi”, iacata discutie simpatica ce aveam eu cu o prietena a mea, foarte impacientata de pastrarea aparentelor personale si impersoanale, sau cum vreti voi sa le numiti:
Dana: cum o fi sa fumezi iarba/
Dianna:
Dianna:
Dianna:
Dianna:
Dana: sa iei troscat dala uscat si sa ii dai foc
Dianna: asta o pun p blog
Dana: c gust o avea/
Dianna:
Dana: nuUUUUUUUUUUUU
Dianna:
Dana: DIANA NUUUUUUUU
Dianna: ba daaaa
Dianna:
Dianna:
Dianna:
Dianna: deci ai fost prea tare
Dana: DECI NU
Dana:
Dianna: DECI DA
Dana: eventual cenzureazami numele
Dianna: esti o dana
Dianna: la mn nu apari dzzana cu numele tau
Dana: ))

*spatiile libere sunt umplute cu fete care rad si se tavalesc pe jos de ras 😀

Dezaxare

Am perioade in care bag in mine tot felul de tampenii, in cantitati deloc neglijabile, si perioade in care mancarea e o chestie care trebuie facuta, nu ca mi-ar face placere extraordinara, dar treaca-mearga, hai sa mai imbuc ceva, pentru supravietuire. Asa fac de cand ma stiu, si probabil o sa o tin asa toata viata. Acum sunt intr-o perioada de ingurgitare majora, bag in mine de la dulciuri la paine prajita, fructe, ciocolata (cam toate dulciurile care au mai ramas de la sarbatori), oua prjite, cartofi prajiti, muraturi (era sa zic prajite). Ma enerveaza foarte tare perioada asta, pentru ca mama incepe sa se ia de mine ca ma indop cu prea multe tampenii, ca o sa ma ingras etc. etc. Drama se petrece cand incep sa am senzatia ca ma ingras, si mi se face si mai foame, si zic ca de maine nu mai mananc nimic, ca gata,am intrecut masura si trebuie sa se opreasca aici. Pe dracu…

Adevarul e ca in ultimul timp fac foarte multe chestii „de maine…”, de exemplu, de maine ma scol de dimineata si nu mai intarzii la prima ora, de maine o sa vorbesc frumos cu toata lumea (pana ma enerveaza vreun nefericit), de maine ma apuc de invatat pentru bac, nu ma mai crizez pentru toate prostiile, nu mai plang (by the way, saptamana asta mi-am propus sa nu mai plang de loc, ar fi o performanta, mai ales ca in ultimele luni, daca nu plangeam de doua-trei ori pe saptamana nu ma simteam bine).

Ieri nu am servit scoala, am dormit pana la unu si am petrecut toata ziua in pat, mai devorand cate-o ciocolatica, mai un blogulet, mai niste cartofi prajiti, chestii normale de altfel, mai ales ca ma simteam super obosita dupa vacanta pe care am avut-o. Pentru ca nu ma pot plange de lipsa vietii sociale in vacanta, am punctat Bucuresti de vreo doua ori, iesit in fiecare seara si chiar zi cu gasca, munte,revelion (ca doar suntem romani, si romanul petrece cand se schimba anul de sta mata-n coada) ziua lui Bala (By the way, La multi ani!), intors acasa, si multa multa oboseala acumultata de-a lungul celor doar doua saptamani de vacanta. Ce bine daca erau trei, ma mai culegeam si eu cat de cat, imi reveneam dupa sarbatori, ma obisnnuiam cu ideea ca a mai trecut un an din existenta asta mizera. Da ce sa-i faci, o minune nu tine mai multe de 3 zile, bine si-asa!

La scoala am catadicsit sa ma deplasez azi, 6 ale lu’ ianuarie 2009, am facut doar doua ore, si alea cam trase de coada, saracele, de franceza, din care una ne-am strans toti adormiti de la casele noastre, si in cealalta am stat de vorba, in ciuda eforturilor profei de a ne atrage atentia, ca intra-adevar, eram nesimtiti…copiii astia… Am mai pierdut vreo doua ore degeaba, ca daca stiam plecam acasa dupa franceza, dar n-m stiut si am orbecait de frig si de somn in banci pana am aflat minunea-nu facem geografie si engleza, asa ca valea acasa, nu mai pierdem timpu’ in pestera asta cu pretentie de clasa. M-am carat la my sweet home, am ingurgitat niste cartofi cu muraturi si am dormit pana la 4. Si m-am trezit iar, si m-am pus pe mancat ciocolati si prostioare, si tot mi-e foame si nu mai gasesc nimic interesant prin bucatarie, asa ca maine dau comanda de snitele cu piure.

Pe de alta parte, pot sa declar oficial ca sunt nebuna, inca suspin si imi dau palme ca sunt atat de nehotarata, dupa ce, cu doua saptamani in urma am fost atat de aproape de acea superba perche de cizme, si nu mi-a placut, DE CE NAIBA NU MI-A PLACUT?, habar nu am. Nici in momentul asta nu stiu unde mi-a fost mintea cand am zcrezut ca o sa ma ajung sa mi le cumpar! Vise frate, mai ceva ca sirenele de pe mare, i-am dat banii lu’ mama, am plecat la munte, si oricum e criza financiara, dar jur ca imi vine sa plang (saptamna asta nu mai plang), cand imi amintesc de ele, ce simpatice si urate si calduroase erau. Jur ca erau cele mai perfecte cizme ever, si stiu ca nu o sa le am niciodata, pentru ca am mai trecut prin experiente cu cizme mult-dorite, si nu le-am avut, si inca plang de ciuda… Dar trebuie sa ma linistesc, e  criza financiara, trebuie sa facem economii (personal, cred ca o sa izbucneasca un Razboi-Al Treilea Razboi Mondial-un fel de Armaghedon, si o sa vina sfarsitul lumii, si o sa murim cu totii).

Imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad cum evolueaza lucrurile din rau in mai rau, cand vad ca ai mei sut suparati amandoi, si ii mai amaresc si eu cu problemele mele! Ok, gata, va las, am pornit de la mancare si am dat-o in criza financiara! Pai si ma mai mir ca nu ma duc cu placere la scoala, cand acasa merg toate aln-dala, cand cizmele alea gri stau tot pe raft sau in picioarele unei fete mai hotarate ca mine, cand scoala merge inainte si eu aelrg sa o prind..and you call this life? Sper sa treaca totul cat mai repede, ca o iau razna incet-incet, nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul mamei, saraca…

Despre aparatul meu

Am un Fujifilm FinePix S 5600 si sunt foarte mandra de el. Il am de vreo doi ani si in tot acest timp a fost alturi de mine la bine si la rau, mai ceva ca intr-o casnicie. L-am luat cam peste tot pe unde m-am dus, mi-a fost cel mai bun prieten in momentele de plictiseala, dar mai ales de distractie. A fost acolo cand am inceput sa ies cu prietenii mei, la primele intalniri cu prietenul meu, la toate tampeniile pe care le-am facut cu gasca, dar si la toate nuntile pe unde am facut poze in ultimul an. Mi-am facut cu el poze dimineata (mai ales la inceput, cand aproape ca dormeam cu el in pat si fotografiam orice), le-am facut poze oamenilor pe strada, am avut probleme la scoala din cauza lui, ca faceam poze cu el prin liceu si daca arata mai profesional, femeile de servici s-au alertat ca fac poze sa le pun pe net. Drept urmare, m-am trezit cu directoarea pe cap si cu o gramada de amenintari, gen „cine te crezi tu aici sa faci poze intr-o institutie publica, sa te duci pe urma sa le publici pe internet, sa ne faci scoala de ras?”, nu comentez acum, desi ma apuca dracii cand imi amintesc cat de limitati pot fii unii oameni. Trecand peste, aparatul a fost cu mine in perioada mea de rebeliune, cand desenasem pe banca o mana care arata „rock on” si o umplusem de nume de formatii, si desene simpatice, cand ascultam muzica sau aveam chef de poze artistice. Adevarul e ca nu stiu cate poze artistice am scos, sau daca am talent de fotograf, ideea e ca am avut parte de distractie facand poze, ca am mai invatat cate ceva despre aparate si fotografii, timpi de expunere sau diafragme, filtre etc etc. si pentru asta trebuie sa ii multumesc lu’ tata, ca mi-a explicat cum sta treaba, ca mi-a cumparat aparatul asta asa misto.

Pe final, sa va arat niste camere foto interesante de pe site-ul Go4it care organizeaza un concurs si mai simpatic, la care am zis sa ma bag si eu!

Vise la colt de strada-comert sezonier en-gros

„Marfa spirituala, marfa spiritualaaaaa, de vanzare, marfa spirituala, aveeeem!”

„Marfa sufleteasca, marfa sufleteasca, compericalizam vise, vise noi, pentru un an nou, comercializam vasc pentru iubire, avem vise de vanzare, la preturi mici, la preturi mari, sa le bubuiti la miezul noptii!”

Doi cersetori murdari strigau pe intrecute la un colt de strada, uzi, tristi, dar cu flacari de sperante in ochi. Zumzetul orasului nu reusea sa le acopere vocile, sau sa le confiste visele pe care le vindeau cu atata convingere, si pe de-asupra, neautorizati. Dar cui ii trebuie autorizatie ca sa vanda niste amarate de vise, intr-o societate secata de sperante? De ce le-ar cere impozit cineva acestor vanzatori de vise, ma ales ca nimeni nu ii lua in seama, oamenii treceau pe langa ei, copii ii priveau speriati, adultii cu repros si suspiciune, altii nici nu ii bagau in seama, erau prea ocupati cu sarbatorile lor patetice, aveau prea multe cumparaturi de facut, si in plus, erau reduceri colosale. Cine s-ar sinchisi o secunda pentru un vis, pentru o boaba de speranta? Timpul, e mult prea pretios!

Batranii erau batrani, si visele lor fusesera multe, si neimplinite in mare parte, cu toate astea, nu-si pierdeau speranta, vor avea altii timp sa le implineasca pentru ei, poate vor gasi vreun copil care chiar va crede in iluziile lor, care va avea destul suflet sa le cumpere pe toate, si atuncim cersetorii cei murdari, cu barbile lor incalcite, vor avea multumirea ca si-au pasat sufletul cuiva care merita, cuiva care nu se va lasa luat de val si va ramane cu picioarele pe pamanta, care va stii cum sa pretuiasca o minune si sa cultive un vis. Mi-am luat si eu zilele astea cateva vise, le-am udat cu putina speranta, si sper ca vor creste mari, fara sa fie afectate de ceea ce pare o dulcegarie ieftina. Totusi, e sfarsit de an, stiti voi, „maine anu’ se-nnoieste”, asa ca am nevoie de ceva sa imi innoiesc sufletul, sa stiu ca pornesc in noul an cu dreptul,si la fel va doresc si voua sa faceti, sa va detasati de anul asta care a trecut, daca a fost un an greu, ca in cazul meu, sau sa il impaturiti frumos intr-un folder cu poze, sa mai scoateti din ele si pe hartie, sa le puneti intr-un album frumos, si sa treceti in anul asta fericiti, calzi si gata sa cumparati vise de la orice colt de strada. La multi ani in 2009, numai de bine, si numai bucurii!

Cred ca o sa inchid blogul asta…nu mai stiu ce sa scriu…

Citește în continuare

Cred ca o sa inchid blogul asta…nu mai stiu ce sa scriu…

Citește în continuare

Leapsa

Am cam neglijat leapsa in ultimul timp, asa ca s-au strans vreo doua de la oaki pe care musai trebuie sa le onorez, ca altfel nu se poate. Deci, o sa incep cu cea mai recenta si o sa termin cu cea mai veche, care are vreo luna :”>
Oaki wants to know all the stuff you DON’T want/are sick of getting/hate getting /have had enough of for Christmas.
-as vrea sa nu mai fie mocirla
-as vrea sa inceteze toace zahariselile tipice Craciunului, si sa fie sarbatoarea luata ca atare
-as vrea sa nu mai vad oameni prosti, cel putin in astea doua saptamani de vacanta
-sa nu mai primesc nshpe mii de mesaje cu la multi ani, sarbatori fericite, sau poezioare tampite, pentru ca nu raspund la ele, mi-e lene, plus de asta, nu imi plac, nu am chef sa butonez telefonul, creditul meu e prea important ca sa il consum cu poezioare rasuflate, si urari cu iz de cliseu. mai bine iti zic in fata Craciun fericit sau ce altceva vrei tu sa iti zic.
-as vrea sa nu mai aud prin colinde accente, ma enerveaza folosirea accentului moldovenesc sau ardelenesc in colindele astea inregistrate pe Baragan, asta e, suntem fara traditii, nu am chef sa ascult accentele voastre daca nu sunteti de acolo, imi place cum suna, dar numai daca sunt folosite de oamenii de acolo, pentru ca sunt ale lor fratilor, si nu ale noastre
-vreau sa nu mai cante Fuego cu Irona Loghin, sa ii interzica, sa ii gazeze, mi se face fgreata numai cand il vad cu fata aia de bombonel si pe madam Irinuca cu tremolulul ei capresc
-as vrea sa nu ne mai certam
Cam atat, cred ca mai sunt dar nu ii vi in minte, deci, cei care cititi aici si aveti de gand sa imi trimiteti mesaje de Craciun, nu va obositi, sunt nesimtita, nu raspund 😉

Leapsa aia veche spune ca trebuie sa imi dau cu parterea despre citatul urmator: “Daca n-ar exista fericirea altora nu ne-am mai sinchisi de nefericirea noastra”

Cred ca aici tine in special de felul de a fi al fiecaruia, si mai ales de sinceritate. Citatul asta imi aminteste de vorba aia „Sa moara capra vecinului”.

Suntem cu totii, fara exceptie si fara nici un pic de ipocrizie niste fiinte care isi doresc sa atinga absolutul, de  multe ori ne dorim ceva cu ardoare, si depinde de fiecare data de noi daca vom obtine acel ceva, sau daca nu. Mai depinde si de statutul social, de inteligenta, perseverenta, si bineinteles, de partea financiara. Nu stiu cati dintr noi isi doresc sa atinga absolutul, dar cu siguranta, in lumea in care traim, totul se rezuma la ambitii, bani fi frustrari persoanale, conturi vechi ce trebuiesc incheiate cu orice pret.

Daca am trai izolati, probabil nu am mai avea un etalon, nu am mai avea cu cine sa ne comparam, si am trai cu impresia ca noi suntem cei mai buni…pentru ca suntem singurii. Dar in viata nu e chiar asa, deoarece avem cu totii aspiratii, dorinte, vise, si, cum am spus si mai sus, depinde de noi dar si de alti factori, care pot cantari mai mult decat propria vointa, sa ne atingem scopul.

De fapt, ca sa fiu sincera, este ceva relativ dar in acelasi timp sigur, din nou, depinde de interpretare, depinde de om, depinde cat curaj avem sa privim in fata adevarul. Mai exista si ambitia, unii sunt mai ambitiosi decat altii, sau devin pe parcurs.

De aceea, cred eu, nu trebuie sa avem dorinte extraordinare, care nu se vor indeplini in veci, pentru ca atunci intervine sentimentul de frustrare, neimplinirea, si ajungi sa constati cu jind ca cel de langa tine e mai fericit, sau poate are ceea ce iti doresti tu, sau e pe cale sa obtina ceva ce tu nu vei obtine niciodata. Plus de asta, ca o consolare, toata lumea are neimplinirile proprii, asa ca nu trebuie sa ne impacientam, e ceva absolut normal si firesc, numai sa devina obsesie. Repet, totul este relativ, si depinde se perspectiva din care privim lururile…

Cele doua lepse merg mai departe la Edy si la Andra

Micile drame din viata mea

Nu mi-e bine de loc, nu am chef sa fac absolut nimic si pot sa spun cu mana pe inima ca m-am scufundat in starea aia nenorocita care ma apuca din cand in cand, mai ales dupa o perioada in care am facut totul „cum trebuie”, dupa normele personale de calculare a „cumtrebuitului”. Deci, nu mai am chef sa citesc, prin urmare, ma chinui de doua saptamani la o carticica pe care, in alte conditii as fi dat-o gata in cateva zile, bine, acum sa ma consolez pot sa zic ca respectiva carticica este filosofie, si nu orice fel de filosofie, ci filosofia lui Descartes, care, trebuie sa fim sinceri, a fost cel mai plictisitor si mai anost om cu putinta, sincer, ma ia cu somn, cu lene, cu foame cand ma apuc sa citesc din el. Si tragedia este ca eu trebuie sa termin cartea aia, ca altfel nu se poate, eu nu mai las carti neterminate, ca nu e frumos fata de ele, sacrilegiu si mai multe nu. Dar am chef de o lectura usoara, am chef de ceva povesti de dragoste, literatura interbelica, mai stiu eu ce… Si o sa am, pentru ca, dupa ce termin cu Descartes, il arunc intr-un colt, cel mai intunecat si ma asteapta vreo trei volume de Balzac, si sa vezi atunci fericire pe mine (bine nu e literatura interbelica, dar sa tinem cont de faptul ca George Calinescu l-a avut ca exemplu, you can see the point now :D) Si in orice caz, am o groaza de carti care TREBUIE citite, cu orice pret, si nu am nici chef, nici timp cine stie ce, plus ca inventia asta a secolului nostru, numita calculator+internet, imi ocupa o gramada de vreme, numai cu lucruri inutile in cea mai mare parte. Asta da drama persoanala…
De sarbatori nu am nici un chef, presimt ca o sa fie urat, si gri, si nici macar un graunte de zapada nu o sa vad de Craciun sau Anul Nou. Si nu am chef de ele, nu am chef de sarbatori anoste, si stiu ca vor fi anoste. As sta toata ziua in casa, si nu as iesi de loc, decat as manca si atat. Nu am chef de colinde sau de impodobit brad cu decoratii prafuite, nu am chef de luminite sau colindatori, cred ca singurul lucru care m-ar face sa zambesc si sa simt si eu ca vine Craciunul ar fi niste tura dulce cu scortisoara si un vin fiert. Si parca nici alea nu m-ar aduce in atmosfera.
Simt ca ma sufoc aici, as vrea sa ma plimb prin Bucuresti, sa merg la un patinuar ceva, sa vad un film, sa vad luminitele noapte, ceva, sa fac ceva mai iesit din comun. Totul a devenit din cale-afar’ de plictisitor si de rutinat, afara ploua, in emil miroase a fum si cand iesi de-acolo zici ca esti cel mai mare fumator de pe Terra, gasca se imputineaza, pe unii nu i-am mai vazut de o gramada de timp. Mi-e dor sa fim cum eram acum doua veri, sa ne distram cum o faceam atunci, but i suppose this is just another foolish dream…
Intru in panica din ce in ce mai des in ceea ce priveste facultatea, ma simt atat de nesigura pe mine, ma gandesc daca m-am orientat bine, ma gandesc ce o sa fac, unde o sa ajung, o sa ma chinui? O sa am unde sa stau? O sa imi placa? si o multime de alte intrebari intrebatoare, care ma fac sa mai cad din cand in cand, sa imi vina sa imi iau lumea in spinare si sa ma duc unde-oi vedea cu ochii…vorba vine.
Maine am teza la geografie, nu am invatat nimic, si pentru teza asta chiar trebuie sa invat Ca lumea,trebuie sa stiu materia aia ca pe Tatal Nostru ca altfel o incurc, si sunt o gramada de chestii pe care trebuie sa le retin, si stiu ca nu o sa retin nimic, pentru ca o sa intru in panica, si o sa imi intre pe o ureche si o sa imi iasa pe cealalta… Asta se poate numi de asemenea o mica drama, pentru cineva care are nevoia de medii mari. Apropo de asta, am observat ca daca te zbati si te chinui sa inveti iei note mai mici, si daca esti miserupist, risti chiar un premiu intai, v-o spun, am incercat-o pe pielea mea, deci, ce-ar trebui sa fac? :)) In fine, ma duc sa invat la geografie…happy whatever you want!

„Intelectualilor” de maine…

De fiecare data cand ma apuca disperarea in legatura cu facultatea si bacul, deschid frumusel gugle si dau serci de facultati, de obicei cele care ma intereseaza pe mine, fie macar sa ma mai linstesc, sa fac sa mai scada din palpitatiile alea care ma apuca in astfel de momente. Parca ma simt studenta deja, parca ma si vad cu mapa in mana, cu dosare si coli dupa mine, mot, la facultate, sa devin una din tinerele sperante ale „intelectualiatii romanesti”. Pun intre ghlilimele pentru ca „intelectualitate” a devenit un termen profanat, realizez pe zi ce trece ca „intelectuali” se gasesc acum pe toate drumurile, mai cu o manea pe telefon, mai cu o freza data cu gel, sau, mai nou, cu „okelari de soare prin cluburi” si figuri de minimalist, emo, punk si ce curente mai circula in ziua de azi. Nu zic sa nu adopti un anumit look, o anumita atitudine, dar nu cumva totul mult prea superficial? Adica, sa fim sinceri, cati dintre acesti „moderni” ai timpurilor noastre stiu de unde vine cultura asta pe care o adopta cu atata ardoare si cu ce dracu’ se mananca ea? Nu, totul se rezuma la aspect, la frivolitate. Azi suntem minimalisti, maine vom fi punk-isti, poimanie rockeri si alataieri eram manelisti. Deci, saptamana viitoare ce o sa fim?
Revenind la „intelectualitate”, ma raportez la conceptul asta incepand cu originele sale, sa zicem prin perioada interbelica, cand facultatea era facultate, si nu o termina oricine, cand exista respect pentru scoala si profesori, lucruri care acum sunt istorie. In clasa fimezi profesorul si pui filmuletul pe internet, nu asculti ce zice si chiar il iei la misti, cam asta tinde sa fie mentalitatea marii majoritati a viitorilor „intelectuali”. E normal sa fii rebel, sa te revolti, e chestie de varsta, dar lucrurile o iau deja razna, si cu asemenea „tinere sperante” ma intreb catedata cine va ajunge sa imi educe copii, in conditiile in care, vad cum degenereaza lucrurile pe zi e trece.
Unde mai e originalitatea? Suntem toti la fel, in functie de tendinte. Unde sunt cartile citite, conversatiile interesante? Totul se rezuma la sex, vulgaritate. Dorinta nestavilita de a epata, de iesi in evidenta cu ceva, orice. Ziarele se hranesc cu scandaluri, televiziunea indeamna spre violenta si indobitocire, la urma urmelor, de ce sa ne mai tocim creierii cand televizorul spune clar ca suntem ok si asa?
Pustoaice de generala isi fac poze aproape pornografice catarate pe catedra, se bat, isi incep viata sexuala mult prea devreme. Ma intreb uneori, copii astia oare realizeaza in ce se baga? La ce riscuri se expun? Cu siguranta nu isi dau seama de tampeniile pe care le fac, sunt convinsi ca isi traiesc viata. Poate ca ar fi timpul sa spunem stop. Nu e o joaca, nu e bine! Dar cine sa le spuna? Cine sa le explice frumos ca gresesc, ca un astfel de comportament este nociv, ca mai tarziu vor creste si vor regreta ceea ce fac acum? Cum sa explici unui copil ca nu e bine ce face, cand ziarele, televiziunea si internetul sunt pline de exemple negative, pe care ei le iau de bune?
Si atunci, unde va ajunge cultura, cand nimic nu mai are nici un fundament, iar „tinerele vlastare” accepta atat de usor parazitul prostiei?

Paul Anka-Diana

Nu am mai pus de mult ceva muzica, asa ca va dau acum ceva dragut sa va incante, o melodie peste care am dat cat se poate de intamplator si mi-a placut foarte mult, mai ales ca o cheama ca pe mine 🙂