Pentru ei, cei care au ramas copii…

Azi am fost iar in cimitir cu gasca sa mai aprindem o lumanre celor care nu mai sunt printre noi. Plimbandu-ne printre morminte am inceput sa vorbim despre colegii nostri care au murit inainte sa se bucure alaturi de noi de viata, de cei morti de mici, de povestile triste ale unor oameni plecati prea devreme dintre noi.
Azi vreau sa vorbesc despre Bogdan, despre Ciprian si despre Ana si despre vietile lor sfarsite prematur.
L-am pus pe Bogdan primul pentru ca era de-o seama cu mine, intr-o clasa paralela. A murit cand eram intr-a 6a daca tin bine minte, calcat de tractor. Ne-am dus toata scoala la inmormantarea lui, era ceva socant, un copil pe care il vedeam in fiecare zi, care traia printre noi a plecat pur si simplu si nu a avut cand sa isi ia ramas bun. Era singur la parinti. Colegii au tinut mult timp doliu pe banca lui si o lumanare aprinsa.
Ciprian a fost calcat de tren,avea 14 ani, si de-abia terminase clasa a8a. In toamna trabuia sa mearga la liceu, dar nu a mai apucat. Am auzit niste povesti ca strigau la el oamenii sa nu treaca linia ferata ca vine trenul. Se pare ca el nu il auzea, a mers pur si simplu inainte si a fost spulberat.
Ana nici nu intrase la scoala cand a murit. Urma sa mearga in clasa intai in toamna dar un accident tragic i-a curmat viata. Nu am cunoscut-o, stiu ca era in clasa cu verisoara mea Stefania si ca erau bune prietene. Mai stiu ca mamica ei a ramas socata pentru ca fetita era cu ea in masina cand sa intamplat tragedia.
Ma gandesc acum, dupa ce a trecut ceva timp de la intamplarile astea, cativa ani buni; copii astia au murit si nu au cunoscut viata, nu au stiut cum e sa iesi in gasca cu prietenii si sa razi, nu au stiut ce-i aia adolescenta, iubire. Nici unul din ei nu au stiut ce inseamna liceul si nu au facut nebuniile care se fac. Au ramas copii. Si copii vor ramane mereu, pentru ca au murit la varsta inocentei. Dumnezeu sa ii ierte!!!

Pentru ei, cei care au ramas copii…

Azi am fost iar in cimitir cu gasca sa mai aprindem o lumanre celor care nu mai sunt printre noi. Plimbandu-ne printre morminte am inceput sa vorbim despre colegii nostri care au murit inainte sa se bucure alaturi de noi de viata, de cei morti de mici, de povestile triste ale unor oameni plecati prea devreme dintre noi.
Azi vreau sa vorbesc despre Bogdan, despre Ciprian si despre Ana si despre vietile lor sfarsite prematur.
L-am pus pe Bogdan primul pentru ca era de-o seama cu mine, intr-o clasa paralela. A murit cand eram intr-a 6a daca tin bine minte, calcat de tractor. Ne-am dus toata scoala la inmormantarea lui, era ceva socant, un copil pe care il vedeam in fiecare zi, care traia printre noi a plecat pur si simplu si nu a avut cand sa isi ia ramas bun. Era singur la parinti. Colegii au tinut mult timp doliu pe banca lui si o lumanare aprinsa.
Ciprian a fost calcat de tren,avea 14 ani, si de-abia terminase clasa a8a. In toamna trabuia sa mearga la liceu, dar nu a mai apucat. Am auzit niste povesti ca strigau la el oamenii sa nu treaca linia ferata ca vine trenul. Se pare ca el nu il auzea, a mers pur si simplu inainte si a fost spulberat.
Ana nici nu intrase la scoala cand a murit. Urma sa mearga in clasa intai in toamna dar un accident tragic i-a curmat viata. Nu am cunoscut-o, stiu ca era in clasa cu verisoara mea Stefania si ca erau bune prietene. Mai stiu ca mamica ei a ramas socata pentru ca fetita era cu ea in masina cand sa intamplat tragedia.
Ma gandesc acum, dupa ce a trecut ceva timp de la intamplarile astea, cativa ani buni; copii astia au murit si nu au cunoscut viata, nu au stiut cum e sa iesi in gasca cu prietenii si sa razi, nu au stiut ce-i aia adolescenta, iubire. Nici unul din ei nu au stiut ce inseamna liceul si nu au facut nebuniile care se fac. Au ramas copii. Si copii vor ramane mereu, pentru ca au murit la varsta inocentei. Dumnezeu sa ii ierte!!!