Despre haos

Ce daca vantul bate si rascoleste in toate partile? Ce daca in aer zboara pungi de plastic si praf amestecat cu vise sfaramate in bucati ? Eu incerc sa vad ceva, sa vad ce se acunde dincolo de esarfele spanzurate de o bolta imaginara, zbatandu-se ca niste fantome colorate, sa vad daca mai pot sa cant, sa vad daca soarele va mai rasari cum o facea inainte. Incerc sa gasesc pietrele neuniforme, neslefuite dupa acelasi tipar monocrom. Vreau sa stiu daca mai exista vreo dugheana imbacsita de fum de tigara unde inca se mai canta jazz, vreau sa vad daca oamenii mai stiu sa fie ei, daca mai inteleg notele scoase de un pian si un saxofon si de ce nu sunt egale. Si de ce sunt comfuze si oarbe, si de ce in dugheana aia parasita cineva inca mai stie sa traisca altfel decat dupa tipare.
Nu mai vreau tipare, nu mai vreau copii nereusite. Vreau sa ma dezbrac de hainele mele croite la fel, vreau sa port doar note si scrum de tigara stins cu gin tonic. Vreau sa scriu intr-una despre ceva nemaiauzit, nemaivazut, nemaisimtit.
Acum traiesc propriul cosmar al neputintei si al ignorantei. Ce e normal intr-o lume anormala? Ce e anormal intr-o lume reala? Raspunsul? Doar intrebari retorice aruncate in vant fara nici o noima. La naiba, acum fac pleonasme aiurea, totul e un haos de nedescris si perfectiunea sa dus pe apa sambetei. Da, poate ca lumea e mai buna cand nu e croita la fel. Poate ca e mai multa distractie cand nu toti oamenii sunt la fel. La naiba, renunta la „poate”! „Poate” e o notiune incerta, unde e certitudinea? Uneori avem nevoie de certitudini, ele fac incertitudinile mai savuroase.
Muzica e incerta, gusturile sunt incerte, viata mea e incerta. Da, poate ca in curand o sa ma prabusesc in negura singuratatii, poate ca o sa ajung o ratata ca in visul meu esuat pe o insula necunoscuta, netrecuta pe harta. Mai e ceva de descoperit pe lumea asta? Mai e ceva ce nu se stie?
Ma simt ca intr-o melodie a celor de la Cranberries, ma simt plutind, aberand, ma simt un haos total.
Aberez, a nustiu cat-a oara, poate sunt doar o aberatie a firii, ca orice alt om de pe pamnat , sunt doar o intamplare. Nu pot sa cred ce mi se intampla, plutesc…plutesc, e haos iar, imi place haosul…sau nu? Haosul e incertitudine, nu stii ce se va intampla in momentul urmator. Da, cu siguranta e o lume nebuna, eu inebunesc pe masura ce scriu, la sfarsit o sa fiu o nebuna legata in camasa de forta. La naiba, nu o sa mai pot scrie, asta ma scoate din sartite, continui cu scrisul; doar ca sa ma pot tine in viata. Nu ma mai pot controla….haos si incertitudine, aberez …e aiurea totul, nu mai vreau, nu mai pot am obosit.
Gata cu totul, gata, am farmitat esarfele colorate, le-am taiat si mi-am facut ciorapi de matase din ele, si funde, si panglici, si am cuw
sut pe ele cuvinte care au durut si acum nu mai dor. Vor fi cuvinte, vor fi propozitii, vor fi secrete si fraze, vor fi de toate.
Cuvantul sta la baza propozitiei. Totul incepe cu un cuvant. Si se termina tot cu un cuvant….
Cuvant

Let’s dress for fuckin’ school

Deci incepe scoala, deci inevitabilul se va produce in mai putin de 6 zile. Azi, posesoarea blogului aici de fata a fost la Capitala, iar. A fost cu scopul precis de a-si achizitiona uniforma, caci, pentru ca si deoarece aia de la scoala o impun de anul asta. THIS MEANS WAR!!!
Deci vine mama la mine de dimineata, cica sa ma trezesc ca mergem la Bucuresti sa cautam de imbracat ca se spumeste directoarea daca pasesti in incinta liceului fara CACATUL ALA DE UNIFORMA!!!! Deci ma trezesc, ma spal pe dinti si pe ochi la foc automat (ma mai vede si Ovidiu in pijamale si proaspat trezita din somn cu figura aia „fericita” desenata pe fata cu creta) si ne imbarcam in masina cu tanti Nadia si Ovi (si asta cu acelasi pas ca si mine). Faza funny e ca eu ieri m-am culcat si habar nu aveam ca azi plec sa imi iau de imbracat, de fapt, eram foarte relaxata in ceea ce priveste uniforma mea, aveam blugi negri, vedeam eu de unde faceam rost de o camasa si cu sacoul…duude, mai poate astepta, si mama gandea la fel, dar ceva a facut-o sa se razgandeasca azi. Asa ca, odata ajunsi in Bucuresti (nu va spun ca am fost in Bucur Obor ca fac reclama) o luam la cautat sacouri pentru copii (astia eram eu si Ovi). Ovi si-a luat costum, dar trecem peste asta, oricum neinteresant, va spun decat ca arata funny in costum asortat cu un tricou cu drogat imprimat pe el si pumpsi negri cu sireturi rosii in picioare. Deci scapam de Ovi (yee, oricum nu era important:D) si hai sa cautam si pentru moa. Mi-am luat si eu sacou (da, o sa ma primeasca la liceu, sa ma cultiv…morcovi, ceapa, cartofi, nu mai stiu ce mare ganditor a zis asta), fusta si camasa +(plus) pantofi. Negre toate ca ma duc la scoala, nu la discoteca;)). Acum sincer va spun imi place ce mi-am luat pentru scoala (desi sunt cam incomode), arata bine, dau bine, fac impresie buna…si cum prima impresie conteaza…
In rest ce sa zic, in Bucuresti, aglomeratie, multi oameni, multe fete etc. In momente ca cele de azi din Bucuresti, cand erau cozile alea de masini imi pare bine ca traiesc in Lehliu si nu in Bucuresti. E adevarat, momentele alea sunt rare, e bine ca am o consolare, in doi ani o sa ma mut in „marele” Bucuresti si o sa am parte de aglomeratie in fiecare zi (atunci o sa fiu nemultumita de capitala si o sa vreau inapoi in Lehliu;)))

Pentru ei, cei care au ramas copii…

Azi am fost iar in cimitir cu gasca sa mai aprindem o lumanre celor care nu mai sunt printre noi. Plimbandu-ne printre morminte am inceput sa vorbim despre colegii nostri care au murit inainte sa se bucure alaturi de noi de viata, de cei morti de mici, de povestile triste ale unor oameni plecati prea devreme dintre noi.
Azi vreau sa vorbesc despre Bogdan, despre Ciprian si despre Ana si despre vietile lor sfarsite prematur.
L-am pus pe Bogdan primul pentru ca era de-o seama cu mine, intr-o clasa paralela. A murit cand eram intr-a 6a daca tin bine minte, calcat de tractor. Ne-am dus toata scoala la inmormantarea lui, era ceva socant, un copil pe care il vedeam in fiecare zi, care traia printre noi a plecat pur si simplu si nu a avut cand sa isi ia ramas bun. Era singur la parinti. Colegii au tinut mult timp doliu pe banca lui si o lumanare aprinsa.
Ciprian a fost calcat de tren,avea 14 ani, si de-abia terminase clasa a8a. In toamna trabuia sa mearga la liceu, dar nu a mai apucat. Am auzit niste povesti ca strigau la el oamenii sa nu treaca linia ferata ca vine trenul. Se pare ca el nu il auzea, a mers pur si simplu inainte si a fost spulberat.
Ana nici nu intrase la scoala cand a murit. Urma sa mearga in clasa intai in toamna dar un accident tragic i-a curmat viata. Nu am cunoscut-o, stiu ca era in clasa cu verisoara mea Stefania si ca erau bune prietene. Mai stiu ca mamica ei a ramas socata pentru ca fetita era cu ea in masina cand sa intamplat tragedia.
Ma gandesc acum, dupa ce a trecut ceva timp de la intamplarile astea, cativa ani buni; copii astia au murit si nu au cunoscut viata, nu au stiut cum e sa iesi in gasca cu prietenii si sa razi, nu au stiut ce-i aia adolescenta, iubire. Nici unul din ei nu au stiut ce inseamna liceul si nu au facut nebuniile care se fac. Au ramas copii. Si copii vor ramane mereu, pentru ca au murit la varsta inocentei. Dumnezeu sa ii ierte!!!

Pentru ei, cei care au ramas copii…

Azi am fost iar in cimitir cu gasca sa mai aprindem o lumanre celor care nu mai sunt printre noi. Plimbandu-ne printre morminte am inceput sa vorbim despre colegii nostri care au murit inainte sa se bucure alaturi de noi de viata, de cei morti de mici, de povestile triste ale unor oameni plecati prea devreme dintre noi.
Azi vreau sa vorbesc despre Bogdan, despre Ciprian si despre Ana si despre vietile lor sfarsite prematur.
L-am pus pe Bogdan primul pentru ca era de-o seama cu mine, intr-o clasa paralela. A murit cand eram intr-a 6a daca tin bine minte, calcat de tractor. Ne-am dus toata scoala la inmormantarea lui, era ceva socant, un copil pe care il vedeam in fiecare zi, care traia printre noi a plecat pur si simplu si nu a avut cand sa isi ia ramas bun. Era singur la parinti. Colegii au tinut mult timp doliu pe banca lui si o lumanare aprinsa.
Ciprian a fost calcat de tren,avea 14 ani, si de-abia terminase clasa a8a. In toamna trabuia sa mearga la liceu, dar nu a mai apucat. Am auzit niste povesti ca strigau la el oamenii sa nu treaca linia ferata ca vine trenul. Se pare ca el nu il auzea, a mers pur si simplu inainte si a fost spulberat.
Ana nici nu intrase la scoala cand a murit. Urma sa mearga in clasa intai in toamna dar un accident tragic i-a curmat viata. Nu am cunoscut-o, stiu ca era in clasa cu verisoara mea Stefania si ca erau bune prietene. Mai stiu ca mamica ei a ramas socata pentru ca fetita era cu ea in masina cand sa intamplat tragedia.
Ma gandesc acum, dupa ce a trecut ceva timp de la intamplarile astea, cativa ani buni; copii astia au murit si nu au cunoscut viata, nu au stiut cum e sa iesi in gasca cu prietenii si sa razi, nu au stiut ce-i aia adolescenta, iubire. Nici unul din ei nu au stiut ce inseamna liceul si nu au facut nebuniile care se fac. Au ramas copii. Si copii vor ramane mereu, pentru ca au murit la varsta inocentei. Dumnezeu sa ii ierte!!!

Iubite, buna seara

Ti-am spus „buna seara” si mi-ai zambit tulburat, m-ai privit fara sa scoti o vorba si ai trecut mai departe. Necunoscut, ne stiut de nimeni, ai plecat cum au facut-o multi inaintea ta. Am ras si a inceput sa bata vantul, iar parul imi zbura haotic in jurul fetei, pe fata si pe gat, si eu radeam fara noima, fara sens. Pierdusem sensul meu, pierdusem ceea ce imi lipse ca sa fiu un intreg. Radeam si rasul mi se transformase in suvoaie de ploaie, radeam si rasul imi suna inspaimantator si inspaimantat in acelasi timp, radeam ca sa nu plang.
Buna seara, iubite, mai stii…? Nu mai stii nimic si ochii iti sunt goi. Si suna a repros dar nu iti reprosez nimic, si suna a frustrare dar nu e decat delir, si suna a adevar, e doar un fals. Tu nu stiai? E fals, nimic nu e adevarat in lume, si daca textul asta nu are nici un sens, iti spun un singur cuvant, are, e doar o introducere incerta si neadevarata la ultima obsesie in materie de muzica a mea, da iubite, te iubesc iti spun, buna seara……

Vara,Toamna si tanarul Liceu

Azi priveam cateva pietricele rostogolindu-se aiurea pe asfaltul gri. Miroseam un inceput de toamna si ma bucuram de spectacolul razelor de soare imprastiate peste iarba si peste flori. E doar inceputul toamnei, inca e cald si bine, inca mai pot sa pun un tricou cu maneca scurta si sa ies la plimbare in tenesi, inca mai pot sa ascult Vama Veche si sa ma gandesc ca traiesc intr-un cantec al lor.
Inca mai pot sa ma uit la pietricele le ce joaca leapsa pe asfaltul prafuit si sa vad vrabiutele mancand laolalta cu puii de curca ai vecinei. Deci timpul nu e chiar pierdut…Mai am timp sa-l pierd si sa plec in cautarea lui, mai am timp sa fac multe, mai am o gramada de timp in fata mea.
Pentru ca sunt inca un copil, si imi place statutul meu privilegiat, abia acum realizez cat e de bine sa fii copil, sa nu ai responsabilitati si griji. Vorbesc aiurea, ocolesc ce e mai important. Ma gandeam la vara mea, pe care o vreau uneori inapoi si ma apuca nostalgia, si scriu statusuri neoriginale in care imi cer vara innapoi. La ce imi mai trebuie mie o vara care a trecut cand am in fata mea o toamna intreaga, si, dupa cum zic toate cliseele din 1-4, toamna este cel mai bogat anotimp, „Toamna se numara bobocii”, ce mama naibii, as adauga eu.
Am avut o vara frumoasa, cred, sau cel putin o vara interesanta, am cunoscut oameni noi, am mai crescut un pic, am mai si plans, am invatat sa iubesc si sa astept, am invatat multe de la batrana vara. Vara e batrana?!? Vara e infatisata ca o femeie tanara si frumoasa, eu as infatisa-o ca o femeie foarte calduroasa si foarte furioasa uneori. Imi amintesc vijelia aia care m-a prins afara cu cei doi Alecsi si ne-am adapostit la Fanush, atunci a fost foarte nesuferita coana Vara cu noi, sau caldurile alea de foc, cand simteai ca se topeste si sufletul in tine, si atunci coana vara trebuie sa fi avut niste nervi pe lume….
Si totusi vara a fost frumoasa, pentru ca a fost vacanta, pentru ca am trait-o frumos, pentru ca am dormit pana tarziu si m-am culcat si mai tarziu, si mai ales pentru ca nu am avut lectii.
Una peste alta mi-e dor de scoala, mi-e dor de senvisul din pauza mare, de cafeaua bauta cu Ana in prima pauza cand aveam amandoua ochii lipiti de somn si nici un chef de ore, mi-e dor si de colegii mei nesuferiti, sa ii vad cu fac ochii mari cand incep sa dau aiurea din cap pe vreo melodie de la E.M.I.L. sau cand vine boyfriend la mine si se amuza de faptul ca „e „rocher”. Mi-e dor si de diriga, sa mai tipe la noi si sa nu o bag in seama, de directoarea (yeee, am scapat de ea, nu mai facem chimie) care ne spune sa nu mai mazgalim bancile si mai ales de atmosfera aia de liceu…..Ani de liceu…..

Despre scrisori

Vroiam sa imi imprastii gandurile pe o foaie care sa nu calatoreasca, vroiam ca acea bucata de hartie sa ma stie decat pe mine si atat. Eram egoista, o recunosc, nu suportam ideea ca bucata aia nesemnificativa va vedea mai mult decat am vazut eu in toata viata si in final va ajunge la o persoana draga mie. Eram geloasa pe un petic de hartie patat cu cerneala.
Scrisorile sunt niste fiinte complexe, le zic fiinte pentru ca ele au oarecum un suflet in ele, depinde de cine le scrie, poate fi o simpla scrisoare de recomandare dar are o bucata din persoana care a scris-o, la un moment dat peticul de hartie a fost atins de mana si pictata cu varful unei penite.
Imi place sa scriu cu stiloul. Scrisorile scrise cu cerneala sunt mult mai frumoase, si daca foaia este usor ingalbenita, impresia artistica e usriasa. O scrisoare o asociez cu melodiile lui Edith Piaf, cu filmele cu Audrey Hepburn si mirosul de Chanel nr.5 . Scrisorile nu apartin acestei epoci, sunt bucati mici de trecut, spanzurate in negura timpului. Au parfum de biblioteca si aspect galbejit. Oricat de invidoiasa as fi pe ele, scrisorile traiesc mai mult ca mine, cunosc mai multe maini si atingeri decat un om, cunosc intunericul si lumina, imbatrnesc dar nu isi pied farmecul…
Scrisorile de dragoste sunt cele mai celebre, au devenit aproape un cliseu, asa au fost exploatate. Si cine nu si-ar dori sa primeasca scrisori de dragoste? Scrisori parfumate, care sa contina o bucatica infima din sufletul celui care a trimis-o. O scrisoare cu o orhidee presata strecurata in plic , sau o suvita de parl egata cu o panglica la un capat. Emotia cu care este citita, nerabdarea, bucuria, tot amestecul de sentimente care intra in descoperirea scrisorii.
Scrisorile sunt cu siguranta mai interesante deca un mail. Au mai multa fantezie, au mai multa caldura….

Depresie de toamna

Sa continui sa ma mint ca mai e totusi vacanta, chiar daca vara s-a sfarsit….e complet fara sens. Nu mai e acelasi lucru…vara sa sfrsit si asta e sigur. Nu pot sa cred cat de repede a trecut timpul, parca ieri muream de cald si era deabea iunie si acum bate vantul si ploua afara. Si colac peste pupaza mai e putin si incepe nenorocirea aia de scoala. Nu-mi plac sfarsiturile decat atunci cand e vorba de scoala, nu urasc decat inceputul scolii, e cel mai deprimant inceput posibil. O adunatura de ipocriti stransi in curtea scolii sau a liceului. Da, ipocriti, pentru ca unii au si flori la ei si le dau profesorilor, si se prefac ca le pare bine sa ii vada, pe ei pe profesori. Si profesorii zabesc la randul lor si multumesc pentru nenorocita aia de floare. Unii mai fac si poze…cacat… cine ar vrea sa isi aminteasca inceputul scolii?!?
Si cand ma gandesc ca o sa pasesc iar in clasa, ca o sa miroasa a transpiratie de la nesimtitii care nu stiu ce-i aia apa, ca or sa rasune manele din toate unghiurile, ca o sa ma trezesc de dimineata si o sa dorm la ore. Bleah… Singurele chestii mishto la scoala sunt pauzele, pentru ca atunci pot sa evadez putin, mai ies la o gura de aer proaspat cu Ana, mai iau un senvis gretos, mai beau o cafea, mai vine boyfrindu. Si mai sunt orele in care stam degeaba, ca nu vine profu sau profa la ora. Si alea imi plac mult, si chiulitul de asemenea. Vorba lu’ Alex, am luat-o razna…si imi place al naibii de mult.
Si ca sa nu ziceti ca sunt pesimista, toamna are si parti bune, pentru ca e ziua mea, si luna asta fac 17 anisori, abia astept, promit ca va dau bomboane virtuale, promit ca fac cinste cu o bere virtuala, promit multe, cam greu sa ma tin de cuvant….sunt prea deprimata ca sa rad, e prima zi de toamna si ploua, si e urat. Am o stare nashpa, vreau sa vina vara innapoi si sa fie iar cald, vreau alti colegi, vreau sa nu mai ploua macar….
Si ca sa fie totul complet, na, va dau sa ascultati OCS-Depresie de tomana-iarna…titlul e sugestiv:D

www.addletters.com

Am descoperit un sit foarte funny unde poti sa pui cuvinte in gura…la propriu
www.addletters.com
de esxemplu, poti sa il faci pe Bart Simpson sa scrie pe tabla numele tau, sau numele sitului tau
ex: