Special thanks to….

Fanush…, pentru informatiile din postul anterior. As pune si o poza dar nu am…pentru moment, si mai trebuie sa cer si permisiunea. In orice caz, ii multumesc pentru ca mi-a povestit ce v-am povestit si eu in postul anterior>:D<

Un inger pazitor

Nu vei intelege nimic pana ce nu iti vei trai viata, nu vei descoperi nimic fara sa cauti, nu te vei bucura si nu vei stii ce sunt de fapt lacrimile pana ce viata nu te va palmui bine. Pana atunci insa, iti vei consuma energia pe nimicuri, te vei enerva pentru ele si le vei considera vitale, pana intr-o zi cand te va pocni drept in fata adevarul, sau viata adevarata, sau cum vrei tu sa ii zici. Pana la urma vei primi sutul in fund bine-meritat, pentru ca ti-ai facut atatea probleme din nimic, pentru ca ai fost uneori rea sau pentru ca ai gandit ceea ce nu ar fi trebuit. Si atunci, in momentul crucial, va veni viata si iti va trace cel mai puternic sut, incaltata cu bocanci grei, de iarna, ca sa simti ca lumea usturime, sa te doara si sa iti dai seama cat iti place sa o compici cu prostii. La naiba, esti deprimata? Du-te copile intr-un spital si stai acolo o juma’ de ora, ooo sa vezi acolo probleme existentiale, sa vezi acolo bocete de durere adevarata, sa vezi acolo suferinta….nu nimicuri.
Vroiam sa va povestesc ceva, despre o doamna X, care a avut o sora foarte bolnava. Sa ii zicem Ana, e cel mai comun nume, e usor de tinut minte….nu mai conteaza. Ce am invatat eu de la doamna X. De fapt de la Ana, am invatat ca in viata exista lucruri mai importante decat micile mele frustrari de zi cu zi, am invatat ca eu nu stiu sa fiu fericita, pentru ca asa, pentru ca mi se pune uneori pata pe cate ceva si ma incapatanez sa fiu vinovata si de prabusirea Gemenilor….ei, da o sa ma trimiteti sa ma tavalesc prin zapada, ok, e destula afara, sincer nu stiu cum sa redau in povestiri discursul doamnei X. Il am in cap de ceva timp, plang de fiecare data cand imi amintesc de el, in cerc sa ma gandesc, cum sa il spun cat mai bine, pentru ca ceea ce am auzit m-a marcat practic, m-a scimbat……in orice caz, sper ca doamna X nu se va supara pe mine ca am facut publica povestea surorii ei. Pana una alta….sa incep asa, ca sa puteti va dati seama cat de cat:
Ana era bolnava, nu stiu ce boala avea dar la 16 ani era imobilizata la pat, nu putea sa mearga la scoala si parintii ii cumparau manuale ca sa poata sa invete. Chiar daca stia ca zilele ii sunt numarate, Ana nu se lasa, era cea mai vesela persoana din lume, incerca sa isi traisca viata chiar daca se limita doar la incaperile casei ei si la gradina. Daca doamna X era suparata gasea ceva ca sa o faca sa rada. Pentru ca pe vremea aceea doamna X era doar un copil, iar Ana era ceva mai mare decat ea.
<>
Cam asta ar fi povestea Anei, spusa cu propiile mele cuvinte, dar e o poveste adevarata…